?1. Notiunea de infractiune flagranta
1.1. Explicatia termenilor ,,flagrant" si ,,infractiune flagranta". Cuvantul ,,flagrant" provine din participiul flagrans, -tis al verbului latin flagro, -are care inseamna ,,a arde". Dictionarul explicativ al limbii romane da urmatoarele explicatii pentru adjectivul flagrant: care sare in ochi; izbitor; evident.
Raportat la savarsirea unei infractiuni, termenul exprima o relatie temporala de simultaneitate sau imediata apropiere intre momentul comiterii infractiunii si cel al descoperirii ei. In acest sens notiunea de ,,flagrant" semnifica prinderea faptuitorului in timpul savarsirii infractiunii sau imediat dupa comiterea activitatii sale infractionale. Se explica astfel toate semnificatiile anterioare date acestui termen: infractorul este prins ,,in focul" actiunii sale, cat fapta este calda sau imediat dupa. Din aceste cauze fapta sare in ochi, este izbitoare si evidenta. Asa cum s-a remarcat si in doctrina, starea de flagranta presupune intotdeauna si prezenta faptuitorului, in lipsa acestuia infractiunea neputand fi considerata flagranta.
Multa vreme, in drepul nostru dar si in limbajul juridic sau cel comun, notiunea de infractiune flagranta era cunoscuta sub denumirea de flagrant delict . Legislatia penala romaneasca actuala a inlocuit insa termenul ,,delict" cu cel de ,,infractiune" astfel ca nu se mai justifica folosirea expresiei vechi.
Potrivit art. 465 din Codul de procedura penala este flagranta infractiunea descoperita in momentul savarsirii sau imediat dupa savarsire. Este de asemenea flagranta si infractiunea al carei faptuitor, imediat dupa savarsire, este urmarit de persoana vatamata, de martorii oculari sau de strigatul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infractiunii cu arme, instrumente sau alte obiecte de natura a-l presupune participant la infractiune. In caz de infractiune flagranta orice persoana are dreptul sa prinda pe faptuitor si sa-l aduca inaintea autoritatii.
Deosebirile dintre infractiunile flagrante si cele neflagrante sunt doar de ordin procesual: constatarea comiterii infractiunii si prinderea infractorului. Sub aspectul dreptului substantial intre cele doua categorii de infractiuni nu exista deosebiri, amandoua beneficiind de acelasi tratament juridic in ceea ce priveste pedepsele, continutul infractiunii, latura subiectiva etc.
1.2. Infractiunea flagranta tipica. Din dispozitiile art. 465 si 466 C. proc. pen. rezulta doua forme ale infractiunii flagrante: forma tipica si forma asimilata, cvasiflagranta sau cvasitipica.
Art. 465 alin. (1) C. proc. pen. prevede doua situatii de infractiune flagranta tipica: infractiunea descoperita in momentul savarsirii si cea descoperita imediat dupa savarsire.
a) Infractiunea desoperita in momentul savarsirii presupune prinderea infractorului in timpul si locul comiterii acesteia. Termenul savarsire se interpreteaza in sensul art. 144 C. pen., adica realizarea oricareia din faptele care alcatuiesc continutul unei infractiuni in forma consumata, tentativa sanctionabila sau participatie sub orice forma: autor, coautor, instigator sau complice.
b) Infractiunea desoperita imediat dupa savarsire este situatia in care comiterea se stabileste cat mai aproape de momentul savarsirii. Legea nu stabileste o limita fixa de timp, aceasta fiind la aprecierea organului judiciar.
Pentru existenta starii de flagranta nu este suficienta numai descoperirea faptei in momentul savarsirii sau imediat dupa, ci este necesara si prinderea faptuitorului in acele momente.
Infractiunea continua se considera flagranta pana la incetarea actiunii ilicite, adica pana la epuizarea ei, faptuitorul gasindu-se in flagranta pe toata durata comiterii infractiunii. La infractiunea continuata se considera flagranta numai in ceea ce priveste actele materiale descoperite in momentul savarsirii sau imediat dupa, deci nu toate actiunile repetate in baza aceleiasi rezolutii infractionale care o alcatuiesc. Infractiunea complexa e flagranta daca toate activitatile infractionale care o compun au fost descoperite in momentul savarsirii sau imediat dupa.
1.3. Infractiunea flagranta asimilata. Aceasta forma a infractiunii flagrante mai este denumita in doctrina si cvasi-tipica sau cvasiflagranta. Art. 465 alin. (2) C. proc. pen. prevede doua situatii de cvasiflagranta:
a) faptuitorul, imediat dupa savarsirea infractiunii, este urmarit de persoana vatamata, de martorii oculari sau de strigatul public.
Partea vatamata si martorii oculari sunt cei care, constatand comiterea infractiunii, trec imediat la urmarirea faptuitorului (se iau dupa el, pornesc pe urmele lui) care incearca sa se indeparteze de la locul faptei. Cei prezenti la comiterea faptei, vazand pe faptuitori, pot apela prin strigate la ajutorul celorlalti sau al autoritatilor pentru urmarirea si prinderea acestora, ceea ce reprezinta strigatul public.
b) faptuitorul este surprins aproape de locul comiterii infractiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natura a-l presupune participant la infractiune.
Aceasta situatie stabileste o prezumtie de flagranta datorita apropierii in spatiu si timp a faptuitorului fata de locul si momentul savarsirii infractiunii avand asupra sa orice obiect care face verosimila si probabila participarea sa la comiterea delictului. Dar intr-o asemenea situatie trebuie manifestata o foarte mare grija in administrarea probelor in invinuire deoarece simpla surprindere a unei persoane cu arme, instrumente sau alte obiecte nu inseamna neaparat comiterea unei fapte penale.
?2. Necesitatea unei proceduri speciale pentru infractiunile flagrante
Fundamentele unei proceduri speciale pentru urmarirea si judecarea infractiunilor flagrante se regasesc atat in principiile generale ale dreptului, inclusiv penal si procesual penal, cat si in necesitati obiective de tehnica criminalistica, logica si morala.
Pentru a atinge pe deplin scopul procesului penal este necesara o apropiere in timp cat mai mare intre momentul comiterii unei infractiuni si cel al tragerii la raspundere penala a infractorului. Acest deziderat este ingreunat de activitatea probatorie. Datorita caracterului de flagranta o asemenea activitate este mult usurata: faptele sunt imediat cunoscute, faptuitorul este intotdeauna cunoscut iar probele sunt evidente, permitand stabilirea vinovatiei pe baza de dovezi certe. In aceasta situatie procedura obisnuita ar fi cel putin stanjenitoare. In consecinta Codul penal roman prevede o procedura
1. George ANTONIU, Nicolae VOLONCIU, Nicolae ZAHARIA, Dictionar de procedura penala, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988
2. Matei BASARAB, Drept procesual penal, editia a II-a, partea a II-a, Cluj, 1973
3. Vintila DONGOROZ, Siegfried KAHANE, George ANTONIU, Constantin BULAI, Nicoleta ILIESCU, Rodica STANOIU, Explicatii teoretice ale codului de procedura penala roman. Partea speciala, volumul II, Editura Academiei R.S.R., Bucuresti, 1976
4. Dumitru GHEORGHE, Drept procesual penal. Partea speciala. Tratat, Editura Confession, Ploiesti, 2006
5. Ilie Istrate, Libertatea persoanei si garantiile ei procesual-penale, Editura Scrisul romanesc, Craiova, 1984, p. 52
6. Siegfried KAHANE, Urmarirea si judecarea infractiunilor flagrante, Revista Romana de Drept, nr. 71/1975, p. 7-14
7. Ion NEAGU, Drept procesual penal. Partea speciala. Tratat, volumul II, editia a II-a, Editura Global Lex, Bucuresti, 2007
8. Adriana OROVEANU-HANTIU, Drept procesual penal. Partea speciala, Editura Universitaria, Craiova, 2003
9. Vasile PAVALEANU, Drept procesual penal. Partea speciala, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002
10. I. POENARU, Pentru o noua conceptie in elaborarea principiilor si normelor dreptului procesual penal, in Revista Romana de Drept, nr. 12/1977, p. 21
11. Victor SCHERER, Situatia celui arestat preventiv in cazul schimbarii procedurii speciale a infractiunilor flagrante in procedura obisnuita, in Revista Romana de Drept, nr. 10/1969, p. 128
12. Grigore Gr. THEODORU, Lucia MOLDOVAN, Drept procesual penal, Editura didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1979
13. Adrian Stefan TULBURE, Angela Maria TATU, Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck, Bucuresti, 2001
14. Revista Romana de Drept
- Nr. 4/1971 - Plenul Tribunalului Suprem, decizia de indrumare nr. 3/1971
- Nr. 12/1971 - Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 1659/1970
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
