Rolul Bisericii

1. Definiţia Bisericii

Cuvântul „biserică ” provine din „ecclesia” care înseamnă, în limba greacă, „o adunare” sau „cei chemaţi”. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor atribuie cuvântului „biserică” în primul rând un sens material şi anume cel de „clădire”. Alteori, atunci când diverşi indivizi sunt întrebaţi ce biserică frecventează, ei asociază biserica cu credinţa: ortodoxă, catolică, luterană, baptistă etc. În citatul Romani 16:5: „... spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor...”, apostolul Pavel echivalează biserica cu oamenii credincioşi şi nu cu spaţiul în care ei se întâlnesc de obicei.

De asemenea, în literatura de specialitate mai sunt folosiţi doi termeni biserica universală şi biserica locală. Biserica universală reprezintă totalitatea indivizilor care au credinţă în Iisus Hristos (Corinteni 12:13 „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adppaţi dintr-un singur Duh”).

Biserica locală este prezentată în Galateni 1:1-2 „Pavel, apostol...şi toţi fraţii care sunt împreună cu mine, către Bisericile Galatiei”. În Galatia existau mai multe biserici. Astfel, biserica ortodoxă, catolică, luterană, evanghelică, baptistă etc reprezintă fiecare o biserică locală. Totalitatea bisericilor locale, indivizi care cred în Hristos şi s-au mântuit, constituie biserica universală.

2. Tipuri de relaţii între biserică şi stat în Uniunea Europeană

În cadrul Uniunii Europene relaţiile dintre biserică şi stat pot fi grupate în trei categorii: modelul separaţie totală, modelul identificării totale şi modelul cooperării distincte. Fiecare dintre aceste modele sunt specifice unor state membre ale Uniunii Europene.

Modelul francez sau modelul separaţiei totale dintre stat şi biserică se întâlneşte în Franţa, Olanda şi formal în Irlanda. Acest model este rezultatul revoluţiei franceze obţinute în urma reacţiei la viziunea apuseană a sumei dintre puterea spirituală şi politică a instituţiei papale.

Caracteristica modelului presupune o lipsă a sprijinului financiar al statului pentru biserică, un statut social nesigur al slujitorilor bisericii (ceea ce îi determină pe clerici să apeleze la activităţi colaterale pentru a obţine un venit suficient), un regim privat al studiului teologic şi admiterea limitată a religiei în şcolile publice.

Modelul englez sau modelul identificării totale are drept caracteristică faptul că cei care conduc statul sunt şi conducătorii bisericii. În Marea Britanie, regina este şi conducătoarea comunităţilor anglicane din întreaga lume, iar parlamentul legiferează legile bisericeşti votate de sinodul general. Episcopii sunt numiţi de regină la propunerea primului ministru. Aceştia sunt membri cu drepturi depline în camera superioară a parlamentului.

Modelul german sau modelul cooperării distincte funcţionează ca un sistem de legături şi obligaţii reciproce cu scopul de a stabili locul bisericii în societate şi sprijinul bisericii faţă de politica socială a statului.

Ţările în care se regăseşte acest model sunt Germania, Spania, Italia, Belgia, Luxemburg, Austria şi Portugalia. Legislaţia din aceste ţări susţine predarea religiei în şcolile publice în funcţie de configuraţia confesională şi susţine financiar toate activităţile sociale, misionare şi filantropice ale bisericilor recunoscute oficial.

Chiar dacă statul permite bisericii o minimă stabilitate financiară, cu toate acestea, este colectat un impozit bisericesc, care determină în unele cazuri o îndepărtare a creştinilor de biserică.

Un caz aparte îl constituie statul elen, în care relaţia dintre stat şi biserică este ilustrată de unii teoreticeni similară modelului englez. Diferenţa constă în faptul că Biserica Greacă este o biserică naţională autonomă condusă de un sinod, iar episcopii sunt doar recunoscuţi de stat. Creştinismul ortodox grec este legiferat constituţional, iar prozelitismul sectar este condamnat de codul penal.