Patriarhii României

MIRON CRISTEA

1868-1939

Miron Cristea ,întâiul patriarh , ales la 4 februarie 1925 , investit si înscăunat la 1 noienbrie acelasi an , a cârmuit destinele bisericii până la 6 martie 1939,când a decedat la Cannes, în Franţa, unde plecase pentru îngrijirea sănătăţii. Are mormântul în Catedrala Patriarhiei din Bucureşti.

S-a născut la 20 iulie 1868, într-o familie de ţărani din Topliţa română, de pe cursul superior ai Mureşului, şi a primit la botez numele Iiie. După luarea bacalau¬reatului la liceul din Năsăud, în 1887, şi absolvirea Academiei Teologice din Sibiu, în 1890, a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofic a Universităţii din Budapesta, unde obţine titlul de doctor în filologie, la 5 mai 1885, cu o teză despre Mihai Eminescu. Intorcându-se la Sibiu, intră în serviciul Bisericii. Este secretar eparhial (1895), redactor la Telegraful Român (1898-1900), unde desfăşoară o meritorie activitate publicistică, şi consilier mitropolitan (1902), funcţie în care se afirmă şi ca bun chivernisitor şi organizator. Tot acum urcă şi primele trepte ale slujirii Altarului. Hirotonit diacon, la 30 ianuarie 1900, intră în monahism, la 23 iu¬nie 1902, în mănăstirea Hodoş-Bodrog, de lângă Arad, cu numele monahal Miron, iar în vara anului 1903 este hirotonit ieromonah. Preşedinte al ASTREI, despărţă¬mântul Sibiu, în 1905, depune o bogată activitate pentru emanciparea culturală a românilor din Transilvania. Se îngrijeşte atent de şcolile confesionale, aflate sub îndrumarea Bisericii, iniţiază şi prezidează conferinţele învăţătoreşti şi poartă co¬respondenţă cu oameni de cultură din toate provinciile româneşti.

Ales episcop al Caransebeşului, în decembrie 1909, hirotonit arhiereu la 3 mai 1910 şi instalat în scaun la 8 mai, acelaşi an, se impune ca unul din cei mai importanţi luptători pentru drepturile naţionale ale românilor din Ardeal şi Banat. Participă la Marea Adunare de la Alba lulia, din l decembrie 1918, dând bine¬cuvântarea Bisericii strămoşeşti pentru actul Unirii şi face parte din delegaţia românilor ardeleni care aduc la Bucureşti vestea cea mare a reîntregirii ţării şi nea¬mului. In 1919, devine membru de onoare al Academiei Române. Publicase o serie de lucrări, între care două monografii, mai multe broşuri şi un tratat de artă creştină.

La 31 decembrie 1919, a fost ales în scaunul vacant de mitropolit primat de la Bucureşti şi a purces de îndată la întocmirea rânduielilor şi aşezămintelor fun¬damentale ale Bisericii din România întregită, între iniţiativele sale din această perioadă se remarcă unificarea bisericească a tuturor provinciilor din România întregită, pe baza principiilor Statutului şagunian, care a dat laicilor un rol sporit în administrarea treburilor bisericeşti, precum şi înfiinţarea Institutului Biblic, cu editură şi tipografie, existent până astăzi. A întemeiat Episcopia Armatei, a înfiin¬ţat eparhii noi, la Bălţi şi Ismail, în Basarabia, şi a reactivat vechile centre epis¬copale de la Constanţa (Tomis), Oradea şi Cluj, alegând pentru ele episcopi.

Chemat la slujirea de patriarh, a pus în lucrare un vast program pentru orga¬nizarea Bisericii ca Patriarhie. In timpul păstoririi sale, la 6 mai 1925, Parlamentul ţării a votat Legea şi Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, iar Sfântul Sinod a adoptat o serie de regulamente, statute, instrucţiuni, decizii pri¬vind clerul de mir şi monahal, funcţionarea corporaţiilor bisericeşti şi adminis¬trarea bunurilor parohiale, eparhiale şi mănăstireşti. In 1928, Arhiepiscopia Chi-şinăului a fost ridicată la treapta de Mitropolie, s-a înfiinţat în 1934 Episcopia românilor din America (acum Arhiepiscopie), iar în 1937 a luat fiinţă Episcopia Maramureşului, cu sediul la Sighet. In 1935, s-a construit un cămin românesc şi o biserică la Ierusalim şi un schit la Iordan.

La iniţiativa şi cu contribuţia sa a reapărut în 1921 revista Biserica Ortodoxă Română, care îşi încetase apariţia în 1916, din pricina războiului; s-a editat revista Apostolul, începând din 1924, ca organ de presă al Arhiepiscopiei Bucureştilor; s-a tipărit Biblia sinodală din 1936, în traducerea preoţilor profesori Grigore Pişculescu (Gala Galaction) şi Vasile Radu şi a mitropolitului Nicodim, precum şi câteva ediţii ale Noului Testament. Au apărut şi unele cărţi teologice şi broşuri cu conţinut religios şi moral. Pentru pregătirea clerului a înfiinţat în 1922 Seminarul Miron Patriarhul, la Câmpulung Muscel, deschis orfanilor de război, în 1927 -Academia de muzică religioasă la Bucureşti, şi a adus la mănăstirea Cernica, în 1928, Seminarul monahal de la mănăstirea Neamţ, iar o serie de tineri teologi au fost trimişi la studii peste hotare, A zidit actuala Reşedinţă Patriarhală, a restaurat şi repictat Catedrala Patriarhiei şi a ctitorit mănăstirea Topliţa.

Pe plan extern, patriarhul Miron a întărit legăturile Bisericii noastre cu alte Biserici creştine, prin vizitele sale la Locurile Sfinte (1927), în Anglia (1936) şi Polonia (1938) şi prin delegaţiile străine pe care le-a primit la Bucureşti. A spri¬jinit participarea teologilor români la congrese şi întruniri ecumenice peste hotare şi a găzduit unele întruniri ecumenice în România. A fost senator, a făcut parte din Regenţă (1927-1930) şi în ultima parte a vieţii a fost prim-ministru al Guvernului (10 februarie 1938-6 martie 1939), depunând multă osteneală pentru depăşirea unor împrejurări primejdioase pentru ţară.

NICODIM MUNTEANU

1864-1948

Cel de-al doilea patriarh, Nicodim Munteanu, ales la 30 iunie 1939 şi înscăunat la 5 iulie, acelaşi an, la vârsta de 75 de ani, s-a aflat în fruntea Bisericii aproape 9 ani, până la 27 februarie 1948, când a trecut la cele veşnice, fiind în¬mormântat în Catedrala Patriarhiei din Bucureşti.

S-a născut la 6 decembrie 1864, în comuna Pipirig, judeţul Neamţ şi a fost botezat Nicolae. A studiat la Seminarul Veniamin din Iaşi (1882-1890) şi la Aca¬demia duhovnicească din Kiev (1890-1895), luând licenţa în teologie în 1895. A fost tuns în monahism la mănăstirea Neamţ, cu numele Nicodim. Este hirotonit ierodiacon în 1894 şi numit predicator la catedrala mitropolitană din Iaşi până în 1896, când este hirotonit ieromonah. După hirotesia în arhimandrit, este vicar al Mitropoliei Moldovei, între 1898-1902, apoi, vicar al Episcopiei Dunării de Jos, între 1902-1909, şi timp de un an, între 1908-1909, director al Seminarului teo¬logic Sf. Andrei din Galaţi.

În 1909 este hirotonit arhiereu şi numit episcop vicar al Mitropoliei Mol¬dovei, cu titulatura de Băcăoanul. La 18 februarie 1912 a fost ales episcop la Huşi. în 1917, ca delegat al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, par¬ticipă la Marele Sobor de la Moscova care a reînfiinţat Patriarhia Ortodoxă Rusă. între iunie 1918 şi decembrie 1919 a fost şi locţiitor de arhiepiscop al Chişinău-lui şi Hotinului.