La acest final de veac si de mileniu încercam cu totii o anumita "nostalgie a originilor", ca sa folosim o expresie draga lui Mircea Eliade. Nemultumiti parca de ritmul monoton al vietii pe care o traim, între o zi de lucru si cealalta, între o saptamâna si alta, între un week-end si celalalt, avem impresia ca cei dinaintea noastra îsi înscriau existenta mult mai armonios decât noi, în timp si spatiu. De aici o anumita ispita a contemporanilor de a cauta cu insistenta "armoniile pierdute" dintre om si cosmos, dintre om si natura, dintre om si oameni. Dorinta de a cunoaste secretul "ritmurilor vitale" ce reglau existenta în timp si spatiu a comunitatilor umane de alta data, continua sa incite astazi imaginatia omului modern de pe întreg mapamondul. Aceasta "nostalgie a originilor" justifica în buna parte dimensiunile fenomenului actual al turismului cultural care a reusit sa înroleze oamenii în multiple tipuri de pelerinaj spre diverse "oaze de spiritualitate straveche". Timpul istoric pe care-l traim a facut însa ca multe forme traditionale de viata comunitara, consacrate ca semnificative pentru respectivele comunitati, sa fie tot mai rar întâlnite în majoritatea civilizatiilor post-industriale ale secolului XX.
În perimetrul geografic al Europei de sud-est, din care România face parte integranta, numeroase manifestari comunitare de tip traditional s-au pastrat în mod aproape miraculos, împreuna cu o importanta încarcatura de semnificatii arhaice. Datinile si obiceiurile practicate în relatie cu momentele fundamentale ale existentei - nastere, casatorie, moarte - dar si cu unele momente importante din derularea calendaristica a timpului - solstitii, echinoctii, mari sarbatori religioase, începutul si sfârsitul unor activitati lucrative etc. - sunt practicate dupa aceleasi legi nescrise ale ceremonialului si ritualului mitic, chiar daca performerii sunt taranii sfârsitului de veac, din sate marcate de fenomenul modernizarii. E greu de explicat prestigiul datinilor si obiceiurilor traditionale, în România contemporana. Un secret al dainuirii lor poate fi si ingeniosul raspuns, oferit la mereu actuala întrebare: Cum ne armonizam realtiile noastre cu mediul, cu semenii si comunitatea, dincolo de barierele socio-economice?
Cei de dinaintea noastra îsi înscriau si recunosteau existenta individuala si comunitara în concordanta cu marile sarbatori religioase ale anului, cu alternata dintre perioadele de post si câslegi, cu momentele declansarii activitatilor agricole, pastorale, viticole si pomicole, cu timpii optimi ai recoltatului, ai coborârii turmelor si depozitarii rodului din vii si livezi. Aceeasi importanta o avea timpul când rasareau, înfloreau si trebuiau culese ierburile de leac si de vraja. Iata câteva secvente din calendarul traditional al obiceiurilor care reglau viata individului si a comunitatii, sincronizându-le existenta, mult mai armonios decât o facem noi astazi, cu marile ritmuri cosmice. Fiecaruia dintre aceste momente, treptat i-a fost oferit un caracter sacru, exprimat printr-un comportament diferit de cel cotidian, o tinuta sarbatoreasca si un limbaj metaforic, menite a consacra împreuna respectivul moment în constiinta comunitatii, ca eveniment memorabil. În acest context, la solstitiu de iarna, când soarele este tot mai slab si mai putin prezent pe bolta cereasca, iar frigul si uscaciunea încearca sa desconsolideze ordinea firii, oamenii au conceput ceremonialele menite a ajuta Soarele si Vegetatia sa depaseasca acest moment de criza temporara, pentru a renaste mai puternice. În absolut toate satele României, timp de 12 zile - din ajunul Craciunului si pâna la Sf. Ion (7 ianuarie) - se succed numeroase datini si obiceiuri traditionale. Cei care deschid perioada colindatului sunt copiii cu Mos-Ajunul si Buna-Dimineata, iar în satele din Hunedoara si Mehedinti, Pitaraii. Cea mai reprezentativa datina a Craciunului este însa Colinda cetelor de feciori. În Transilvania, Banat, Maramures, dar si în Muntenia si Dobrogea, feciorii reuniti în grupuri mici sau mai ample (de la 6 la 25 de persoane) parcurg, timp de 3 zile, întreg satul, fiind asteptati cu lampile aprinse în fereastra si mesele încarcate de bucate alese; nu exista restrictii de ora sau statut social pentru colindatori. Bogatia repertoriului românesc de colinde a fost adesea elogiata, specialistii catalogându-le printre cele mai valoroase creatii poetice din sud-estul Europei.
Un alt semnificativ prag temporal, marcat printr-o impresionanta suita de obiceiuri traditionale, este Anul Nou. Timp învestit cu virtuti augurale, noaptea de 31 decembrie concentreaza jocuri cu masti, divinatii, pronosticuri, festine si chiar vraji, marcând atât timpul familial cât si pe cel al comunitatii. Practic, toate categoriile de indivizi, indiferent de vârsta, sunt antrenate la marea veghe dintre ani. Uratul cu Plugusorul si Buhaiul, cu Capra, Ursul, Caiutii, Jienii, Bungherii, Arnautii, Frumosii si Urâtii, Mosii si Babele, Mirii si Miresele, Caldararii, Harapii, Semanatorii etc. declanseaza în satele moldovenesti, din Vrancea la Succeava si Botosani, o adevarata cavalcada a cetelor care parcurg ulitele satelor, unele dupa altele sau reunite în grupuri ce pot ajunge pâna la o suta de persoane (Malanca bucovineana). Formele de practicare a acestor obiceiuri au atins în satele Moldovei o adevarata culme a expresivitatii plastice si coregrafice, costumatiile rituale si dansurile ceremoniale conservând elemente de straveche sorginte (cultul lui Dyonisos).
Paralel cu aceste manifestari comunitare, la câte o casa numai de fete si feciori stiuta, se desfasoara, în mare taina, Vergelul sau Sanvasâitul blidelor, adica acele practici divinatorii de aflarea viitorului sot; fetele Leaga parii unui gard necunoscut, cu fire de lâna rosie, fara sa-i vada.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
