Izvoarele dreptului administrativ european - Izvoarele secundare

Ierarhia legislației secundare

Ierarhia legislației secundare — actele legislative, actele delegate și actele de punere în aplicare — este stabilită la articolele 289, 290 și 291 din TFUE.

Sunt definite ca acte legislative actele juridice adoptate printr-o procedură legislativă, ordinară sau specială. În schimb, actele delegate sunt acte fără caracter legislativ cu aplicabilitate generală, care completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale unui act legislativ. Competența de a adopta aceste acte poate fi delegată Comisiei de către legiuitor (Parlament și Consiliu).

Actul legislativ delimitează obiectivele, conținutul, domeniul de aplicare și durata delegării competenței, precum și, dacă este cazul, proceduri de urgență. În plus, legiuitorul stabilește condițiile în care se face delegarea competenței, care pot include dreptul de revocare a delegării sau dreptul de a formula obiecțiuni.

Actele de punere în aplicare sunt, în general, adoptate de Comisie, care are competență în acest sens în cazurile în care sunt necesare condiții uniforme de punere în aplicare a unor acte obligatorii din punct de vedere juridic. Actele de punere în aplicare sunt de competența Consiliului numai în cazuri specifice, justificate corespunzător și care țin de domeniul politicii externe și de securitate comune. În cazul în care actul de bază este adoptat prin procedura legislativă ordinară, Parlamentul European sau Consiliul poate aduce oricând la cunoștință Comisiei că apreciază că un proiect de act de punere în aplicare depășește competențele de executare prevăzute de actul de bază. În acest caz, Comisia trebuie să revizuiască proiectul de act în discuție.

Dreptul comunitar derivat (legislația secundară)

În conformitate cu art. 189 din Tratatul de constituire a C.E.E., izvoarele derivate sunt: regulamentul, directiva, decizia, recomandările și avizele.

Regulamentele sunt principalul izvor al dreptului derivat. Regulamentele au un caracter general, forță obligatorie și aplicabilitate directă. Ele devin în mod automat valide în ordinea juridică a statelor membre, fără a mai fi nevoie de măsuri speciale ca publicarea sau încorporarea în dreptul național. Rolul regulamentelor e de a stabili un drept uniform pentru toată comunitatea. practica instituțiilor confirmată de Curte a făcut o distincție între regulamentele de bază (drept derivat de nivelul I) și regulamentele administrative (drept derivat de nivelul II), de executare. Regulamentele de executare pot fi adoptate de către Consiliu sau de către Comisie, cu abilitarea dată de acesta, și ele sunt subordonate, din punct de vedere al interpretării și validității, regulamentului de baza față de care trebuie să fie conforme. Regulamentele de executare par a fi veritabile acte administrative cu caracter normativ.

Însă și regulamentele de bază pot impune reguli obligatorii pentru activitatea administrativă. Așa este de exemplu Regulamentul nr. 3664/93 privind aplicarea interdicției accesului privilegiat din partea autorităților publice la instituțiile publice comunitare și naționale prevăzute de art. 104 A din Tratatul Comunităților Europene (în prezent art. 102 TCE).

Regulamentele au un domeniu de aplicare general, sunt obligatorii în toate elementele lor și se aplică direct în statele membre. Ele trebuie respectate integral de cei cărora li se aplică (persoane private, state membre, instituții ale UE). Regulamentele se aplică direct în toate statele membre încă de la intrarea lor în vigoare, fără a fi necesar un act de transpunere la nivel național. Regulamentele intră în vigoare la data prevăzută în cadrul acestora sau, în absența unei prevederi în acest sens, în a douăzecea zi de la publicarea lor în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Regulamentele urmăresc asigurarea aplicării uniforme a dreptului Uniunii în toate statele membre. De asemenea, o consecință a regulamentelor este aceea de a face inaplicabile normele naționale incompatibile cu clauzele materiale pe care regulamentele le conțin.

Directivele, spre deosebire de regulamente, nu au o influență generală, ci se adresează numai anumitor state, nu tuturor membrilor U.E. Directiva, în general, nu are aplicabilitate directă. Directivele au caracter obligatoriu pentru statele membre destinatare (unul singur, mai multe sau totalitatea acestora) în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins, dar lasă autoritățile naționale să aleagă forma și metodele. Legiuitorul național trebuie să adopte un act de transpunere sau o „măsură națională de punere în aplicare” pentru a transpune directivele în dreptul intern și să adapteze legislația națională conform obiectivelor definite în directive. Cetățenilor nu li se conferă drepturi și nici nu li se impun obligații decât după ce a fost adoptat actul de transpunere a directivei. Statele membre dispun, pentru transpunerea directivelor, de o anumită flexibilitate care le permite să țină cont de specificul național. Transpunerea trebuie să se efectueze în termenul stabilit de directivă. Atunci când transpun directivele, statele membre garantează efectul util al dreptului Uniunii, conform principiului cooperării loiale consacrat de articolul 4 alineatul (3) din TUE.

1. Ivan Vasile Ivanoff, suport de curs Drept Administrativ European, Universitatea Valahia din Tȃrgoviste, Facultatea de Drept și Știinte Administrative, Administrație Publică Europeană, 2023, pp. 50-53;

2. https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/6/izvoarele-si-domeniul-de-aplicare-ale-dreptului-uniunii-europene. Accesat in data de 28.10.2023