Controlul microbiologic al apei

1. Implicațiile contaminării microbiene a apei pentru sănătatea umană

1.1. Tipuri de habitate acvatice

Microbiota apelor cuprinde specii autohtone, caracteristice ecosistemului respectiv, dar și specii alohtone, cu potențial patogen, provenite din sol, precipitații și diferite surse de contaminare (ape uzate menajere, ape uzate provenite de la ferme de animale etc.)

Principalele surse de apă corespunzătoare celor trei faze ale circuitului apei în natură sunt:

i) apele meteorice, ce provin din precipitațiile atmosferice (apa de ploaie și cea rezultată din topirea zăpezilor) și din izvoare. Apele de suprafață curg sau staționează la suprafața solului, conform inclinării acestuia. Compoziția variază în funcție de caracteristicile bazinului hidrografic de alimentare, deci de natura rocilor pe care le traversează, de anotimp, de proprietățile altor cursuri de ape pe care le primesc. Ploile și zăpezile produc modificări importante, deoarece în traiectul lor de suprafață, acumulează microorganisme, pesticide, fertilizanți, ape reziduale. Apele de suprafață nu pot fi folosite pentru aprovizionarea colectivităților umane, decât după o prealabilă tratare și dezinfectare în vederea potabilizării acestora. Aceste ape sunt însă folosite în aprovizionarea cu apă a unor gospodării rurale din regiunile de deal și în zone unde apele de suprafață lipsesc, iar apele subterane sunt la mari adâncimi;

ii) apele subterane care se formează prin înfiltrarea apelor de precipitații prin straturile solului său înfiltrarea apelor râurilor și lacurilor prin albiile acestora și prin condensarea vaporilor de apă din aerul atmosferic. În funcție de concentrația de săruri se clasifică în: ape dulci (0- 1 gr/l), ape salmastre (1- 25 gr/l), ape sărate (25- 50 gr/ l) și ape foarte sărate (> 50 gr/l);

iii) apele de suprafață (fluvii, râuri, lacuri, bălți, mlaștini, mări, oceane), care în funcție de concentrația de NaCl, se clasifică în: ape dulci (limnetice) (0-3%), ape maritime și oceanice (3-20%).

România se situează în categoria țărilor relative sărace în resurse de apă (2660 m3 apă/localitate/an față de media europeană de 4000 m3 apă/localitate/an), 79% din cantitatea de apă uzată fiind neepuratăsau insuficient epurată și doar 52% din populația țării beneficiază de servicii de alimentare cu apă și canalizare. În România există 1398 stații de tratare a apei dintre care 797 stații produc apă potabilă pentru localități cu 50- 5000 de locuitori iar 601 stații produc apă potabilă pentru localități cu > 5000 locuitori. În 2005, s-a decis (HG 352/2005) ca pe tot teritoriul României, toate

2

aglomerările urbane cu > de 10.000 locuitori să fie prevăzute cu stații de epurare (cu

treaptă terțiară pentru eliminarea azotului și fosforului).

Cea mai important resursă acvatică a țării este Dunărea, care constituie 97.8% din

bazinul hidrografic al țării căreia i se daugă celelalte râuri.

Sursele de poluare ale apelor de suprafață sunt reprezentate de deversările de ape

menajere din gospodării, bogate în sulfați proveniți din detergenți, de apele reziduale de

la crescătoriile de animale și din industria chimică, extractivă, metalurgică, de colectarea

îngrășămintelor în exces, de substanțe organice și minerale provenite din eroziunea

solului.

Apele subterane sunt parțial poluate cu metale grele (din industria

extractivă/producătoare de petrol, produse tip fenoli din rafinării, instalații foraj, activități

agricole).

În funcție de gradul de poluare, apele curgătoare pot fi împărțite în trei categorii:

i) ape oligosaprobe, cu concentrație ridicată de O2, conținut redus de substanțe

organice dizolvate și nivel scăzut de descompunere organică;

ii) ape mezosaprobe, cu grad mediu de poluare, asociat cu scăderea concentrației

de O2, nivel moderat de degradare a substanțelor organice, provenite din activități

antropice;

iii) ape polisaprobe, cu concentrație foarte mare de materie organică și

concentrație redusă și chiar absență de oxigen.

Eutrofizarea definește procesul de creștere rapidă a concentrației nutrienților (în

special N și P) dintr-un bazin acvatic și menținerea la nivel crescut pentru perioade lungi

de timp, în special, ca rezultat al activității umane. Indicatorii de eutrofizare cei mai

utilizați sunt reprezentați de concentrația de P și N și de biomasa bacteriană prezență în

râuri și fluvii. În apele eutrofizate predomină: Bacillus sp., Pseudomonas sp (Ps.

fluorescens), Escherichia (E.) coli, Proteus sp., Clostridium sp., Sphaerotillus natans,

Zoogloea ramigera. În râurile mari și lente bogat populate cu plancton și alge care

colonizează suprafața pietrelor și a rocilor submerse se regăsesc cianobacterii libere

(Microcystis aeruginosa), alge libere sau atașate (Hydrocapsa, Pleurocapsa,

Chamasiphon) și microfungi. În cursurile de apă curgătoare curate și repezi se întâlnesc

reprezentanți ai clasei Sapromycetes. În râuri bogate în substanțe organice se regăsesc

fungi imperfecți și Ascomycete, iar în cele poluate: levuri și fungi specifici: Leptomitus,

Saprolegnia, Phytium.