Concepția modernă despre moarte în raport cu învățătura ortodoxă

INTRODUCERE

În urmă cu aproximativ 20-30 de ani au apărut voci care au afirmat cu tărie că omul și civilizația umană parcurg o perioadă de criză din cauza faptului că viziunea despre viață a lumii moderne își închide ciclul istoric prin intermediul unei faze plină de transformări. Astăzi, aceste voci continuă să răsune și să stăpânească mintea umană, criza omului modern continuă, însă nu este foarte clar de unde provine această criză și nu s-au identificat soluții viabile pentru depășirea ei.

Având în vedere modul în care s-au desfășurat evenimentele în trecut, putem afirma că asistăm la cea mai mare criză din istoria omenirii: în continuare, omul caută „rețeta de succes” după care să se organizeze și să își trăiască viața. Din păcate, lumea se uită doar la exterior și pune accent doar pe material, de aceea părerea generală a multora este că soluția pentru ieșirea din această criză trebuie găsită în ordinea socială și economică. Dar lucrurile nu stau chiar așa: marea dramă pe care o trăiește lumea contemporană este axată în altă parte și nu pe problemele economice și social-politice. Ea este centrată pe izvoarele răului, adică în natura intimă a omului, în sufletul său care îl conduce și îl ghidează să fie ceea ce este1.

Răul principal constă în căderea omului contemporan, un „rău” de care suferim cu toții și care se manifestă activ în toate domeniile de activitate ale omului, începând de la religie și filosofie, continuând cu știința, educația, arta și ajungând până la politică și economie. Dacă am da înapoi timpul cu aproximativ 200 de ani cred că nimeni nu și-ar putea imagina că omul va deveni capabil să își nege propria sa natură și că întreaga sa lume de valori va fi răsturnată.

Schimbările produse de Revoluția Franceză au făcut ca Epoca Modernă să fie mândră de „cuceririle” sale (nu putem omite invențiile și descoperirile făcute datorită minții sclipitoare a omului), doar că aceste cuceriri au adus și o trădare a naturii omului și destinului său spiritual2. Toate domeniile de activitate și toate principiile moderne urmăresc un singur rezultat: desfigurarea omului.

Lumea modernă a pierdut din vedere semnificația termenilor „om” și „umanitate”, a uitat cât îi este dat să fie și cum trebuie să fie pentru depășirea tuturor crizelor care se abat de-a lungul

1 Ernest Bernea, Criza lumii moderne, cuvânt înainte de Daniel Mazilu, Ed. Predania, București, 2011, pp. 45-46.

2 Dacă aceste cuceriri au fost și sunt văzute de către cei mai mulți oameni ca fiind „calea” către mântuire, ele se întorc astăzi asupra noastră ca o pedeapsă grea: dacă omul se deosebește de un animal prin rațiunea cu care este înzestrat de către Dumnezeu, astăzi el își abandonează natura primită în dar de la Creator și se ghidează după propriile lui legi și principii („scopul scuză mijloacele”) pentru a-și atinge aspirațiile personale, Ibidem, p. 46.

5

timpului. Omul modern a sperat la acel „ceva” aflat dincolo de natura și puterile sale și a ales să meargă pe un drum amăgitor și impropriu naturii sale, iar criza contemporană pe care cu toții o resimțim astăzi reprezintă o consecință firească și istorică a orientării omului modern și a alegerilor pe care el le-a făcut.

Epoca modernă și-a creat falsa impresie că dacă va integra omul în natură va reuși astfel să descopere adevărata libertate și pe omul adevărat. Nimeni nu a bănuit că naturalizarea omului va atrage, drept consecință, denaturarea lui3. De fapt, motivul crizei actuale constă în confundarea culturii materiale cu cultura spirituală a omului4. Natura omului a fost supusă ordinei materiale a lucrurilor, omul devenind un obiect, un lucru și un instrument. Catastrofala stare de a fi obligat să trăiești acolo unde nu îți este dat prin fire să trăiești, să îți petreci întreaga viață împotriva firii și de a te lupta cu aspirațiile proprii reprezintă starea pe care noi, oamenii contemporani, suntem obligați să ne-o însușim ca pedeapsă pentru răul produs de aroganța înaintașilor noștri.

Momentul culminant care a declanșat criza omului contemporan l-a reprezentat ruptura produsă în unitatea omului de către filosoful modern Descartes5. Omul concret, omul viu, așa cum a fost creat de Dumnezeu a fost înlocuit de către „omul-materie pură” sau de „omul-idee”. S-a pierdut din vedere că omul nu reprezintă o întreprindere oarecare, pe care o poți conduce după cum vrea fiecare și nici un lucru sau obiect: omul adevărat este acela care trăiește în relație cu Dumnezeu și cu lumea înconjurătoare6. Cu aceasta se mândrește Epoca Modernă: cu fabricarea „omului-lucru”, numai că, din păcate, „omul-lucru” reprezintă cea mai degradată făptură, dar bine organizată și dotată intelectual cum nu a mai fost vreodată7.

3 A. Giddens, The consequences of Modernity, Polity Press, Cambridge, 1990, p. 5.

4 Cultura spirituală a omului a fost înlocuită de cultura materială, iar lucrurile au evoluat pe nesimțite după Renaștere: la început totul s-a petrecut ca o deslănțuire de viață și de energie, apoi s-a continuat cu nerespectarea legilor naturale. Epoca Modernă a căutat atât de mult să creeze „omul perfect”, încât a identificat natura umană doar în ceea ce era comun cu lumea irațională. Religia a pierdut dreptul de a-și exprima punctul de vedere în această privință, totul revenind în sfera de activitate a fizicii și biologiei, Ernest Bernea, op. cit., p. 48.

5 În viziunea acestuia, omul nu este un „suflet întrupat”, ci suflet și trup deosebite, înzestrat cu capacitatea de a alterna după bunul plac când într-o parte, când în cealaltă parte, pentru a reține ceea ce-i convine și de a înlătura ceea ce nu-i folosește. Așa s-a ajuns la descoperirea „omului-materie”, „omului-idee” sau „omului-animal” care a produs grave consecințe negative în toate domeniile de activitate omenești, Vavila Popovici, René Descartes - tatăl filosofiei moderne (18.01.2016), disponibil pe https://www.vavilapopovici.com/wp/rene-descartes-tatal-filozofiei-moderne/, accesat în 23.06.2022.

6 Omul modern și contemporan a fost aruncat în mod voit spre valorile materiale și silit să își ducă existența arătând preocupare față de lumea externă. A fost îndepărtat de orice aspirație spirituală, el devenind un om lipsit de creativitate și originalitate, dar un „lucrător specilizat”. Așa s-a „fabricat” omul modern: asemenea lucrurilor fabricate în serie. Doar că lucrul fabricat în serie este un lucru mort care nu face altceva decât să distrugă atât pe cel care-l folosește, cât și pe cel care l-a creat, Ernest Bernea, op. cit., p. 51.

Omul modern și contemporan nu prezintă niciun interes față de absolut și față de creație, fiind supus uniformizării, depersonalizării și nivelării prin dominarea politicului și economicului de către tehnică: omul trebuie să fie după chipul și asemănarea societății contemporane, trebuie să fie „așa cum este el în realitate”, doar că această realitate este una materială și diferită de cea pe care Dumnezeu a oferit-o omului la creație.

Absolutismul uman și credința omului în atotputernicia sa au luat naștere în urma integrării omului în natură. În acest fel, nu mai este loc pentru Dumnezeu-Creatorul: dacă omul poate cuceri lumea prin mintea și invențiile sale, atunci Dumnezeu devine un Ideal Abstract, care este înlocuit de „omul-individual”8. Așa s-a distrus ierarhia lumii: Descartes și Hegel au dat naștere procesului de idealizare a lui Dumnezeu, iar Marx și Nietzsche au dat startul procesului decapitării lui Dumnezeu9.

Poate că modul în care am ales să fac această introducere lasă impresia că tot ce am prezentat mai sus nu are nicio legătură cu viziunea modernă despre moarte și nici cu planul lucrării. Însă, am dorit să fac această scurtă incursiune pentru a înțelege cu toții motivul pentru care, astăzi, vorbim despre o concepție „modernă” despre viață și moarte, când, de fapt, ar trebui să fie doar o singură concepție acceptată de către toți: viața umană este sacră, deoarece implică încă de la apariția ei o acțiune creatoare specială din partea lui Dumnezeu (Fac. 2, 7), iar moartea reprezintă atât un fenomen, cât și un eveniment, o experiență a vieții pe care fiecare o va trăi mai devreme sau mai târziu, indiferent de naționalitate, vârstă, sex, funcție sau culoare politică10.

A. IZVOARE SCRIPTURISTICE:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, București, 2005

2. Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 1998

3. Liturghier, Ed. IBMBOR, București, 2012

B. IZVOARE PATRISTICE:

1. Ambrozie al Milanului, Sfântul, Tâlcuiri la Sfânta Scriptură, în „Scrieri. Partea întâi”, colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 52, traducere de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga și Prof. Maria Hetco, Ed. IBMBOR, București, 1997.

2. Atanasie cel Mare, Sfântul, Trei cuvinte împotriva arienilor, XXXIX, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 15, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, Ed. IBMBOR, 1987.

3. Chiril al Alexandriei, Sfântul, Comentariu la Epistola către Romani, traducere, introducere și note de Ieromonah Simeon Catrinoiu, Colecția „Duhul Adevărului, nr. 13, Ed. Agaton, Făgăraș, 2016.

4. Dionisie Areopagitul, Sfântul, Despre numele divine, traducere de Cicerone Iordăchescu și Theofil Simenschy, postfață de Ștefan Afloroaei, Ed. Institutului European, Iași, 1993.

5. Idem, Opere complete - Despre ierahia bisericească, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, ediție îngrijită de Constanța Costea, Ed. Paideia, București, 1996.

6. Grigorie de Nazianz, Sfântul, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, traducere de Pr. Gh. Tilea și Nicolae I. Barbu, Ed. Herald, București, 2008.

7. Grigorie de Nyssa, Sfântul, Opt omilii la Fericiri, colecția „Comorile Pustiei” alcătuită la inițiativa unor monahi români de la Sfântul Munte Athos, traducere și schiță biografică de Pr. Sandu Gh. Stoia, Ed. Anastasia, București, 1999.

101

8. Idem, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, în „Scrieri. Partea întâia”, colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 29, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie și Pr. Ioan Buga, note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, indice de Pr. Ioan Buga Ed. IBMBOR, București, 1982. 9. Idem, Tâlcuire la Rugăciunea Domnească, în „Scieri. Partea întâi”, colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 29, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie și Pr. Ioan Buga, Note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, indice de Pr. Ioan Buga, Ed. IBMBOR, București, 1982. 10. Idem, Despre facerea omului, în „Scrieri. Partea a doua”, colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 30, traducere și note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, București, 1998. 11. Idem, Marele cuvânt catehetic, în „Scrieri. Partea a doua”, colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 30, traducere și note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, București, 1998. 12. Idem, Despre suflet și înviere, în „Scrieri. Partea a doua”, colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 30, traducere și note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, București, 1998.

13. Ioan Damaschin, Sfântul, Dogmatica, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2005.

14. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Comentariile sau explicarea Epistolei I către Corinteni, traducere de Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice Socec & Co., București, 1908.

15. Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei II către Corinteni, traducere de Theodosie A. Ploeșteanu, Atelierele grafice Socec & Co., București, 1910.

16. Idem, Omilii la Facere, în „Scrieri. Partea întâia”, colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 21, traducere, introducere, indici și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1987.

17. Ioan Scărarul, Sfântul, Scara, traducere de mitropolit Tit Semedrea, ediție îngrijită de arhimandrit Benedict Ghiuș, Ed. Cuvântul Vieții al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2020.

18. Macarie Egipteanul, Sfântul, Omilii duhovnicești, în „Scrieri”, colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 34, traducere de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, introducere, indici și note de Prof. Dr. N. Chițescu, Ed. IBMBOR, București, 1992.

102

19. Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Ambigua, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 80, Ed. IBMBOR, București, 1983.

20. Idem, Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii”, vol. III, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Apologeticum, București, 2005.

21. Idem, Scolii la tratatul despre Numirile dumnezeiești, cap. IV, 32, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, ediție îngrijită de Constanța Costea, Ed. Paideia, București, 1996.

22. Metodiu, de Olimp, Aglaofon sau despre Înviere, colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 10, studiu introductiv, traducere, note și indici de Pr. Prof. Constantin Cornițescu, Ed. IBMBOR, București, 1984.

23. Nicolae Cabasila, Sfântul, Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii, traducere de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, ediție în format digital, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989.

24. Teofil al Antiohiei, Către Autolic. Cartea a doua, XXVII, în „Apologeți de limbă greacă”, colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 2, traducere, introducere, note și indice de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă, Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1980.

25. Vasile cel Mare, Sfântul, Omilii și cuvântări, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 17, traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1986.

...