Particularitățile psihopedagogice de dezvoltare a gândirii critice la elevii claselor primare

Metodele de instruire pentru dezvoltarea gîndirii critice au fost elaborate în urmă cu aproximativ un deceniu, ca un proiect din SUA, care se bazează pe ideea că demersurile democratice în școală pot ajuta societățile în tranzițiile lor spre o societate deschisă. Cercetătorul american Richard Paul menționează că, pentru dezvoltarea gîndirii critice, primul și cel mai important lucru pentru a proiecta o instruire adecvată este nevoie de a înțelege conținutul unei discipline și de a alege corect modul de gîndire.

După Ion Al. Dumitru gîndirea critică este un proces complex care începe cu asimilarea de cunoștințe, cu dobîndirea unor operații și procedee mintale de procesare a informațiilor, continuă cu formarea unor credințe și convingeri ce fundamentează adoptarea unor decizii și finalizează prin manifestarea unor comportamente adaptive adecvate și eficiente.

Mielu Zlate (1999), oprindu-se asupra criteriului finalității, a identificat urmatoarele tipuri de gandire:

- gândirea reproductiva,

- gândirea creatoare și

- gândirea critică.

După unii autori, gândirea creativa și cea critică sunt fețe ale aceleiași medalii deoarece prima are utilitate și valoare doar dacă în prealabil produsele ei au fost analizate și evaluate critic în scopul fundamentării și întemeierii raționale. Gândirea creativa implică urmatoarele abilități: flexibilitatea, originalitatea, fluenta, elaborarea, modificarea, imaginatia, gândirea asociata, gândirea metaforică. Scopul gândirii creative este cel de a stimula curiozitatea și de a promova divergența. Gândirea critică implică gândirea logică și raționamentul, inclusiv aptitudini, cum ar fi comparația, clasificarea, secventierea, cauza / efect, structurarea, analogii, argumentarea, raționamentul deductiv și inductiv, prognozarea, planificarea, ipotezele, și critica.

Categoriile de activitate cel mai des implicate în stimularea dezvoltării unui spirit critic ce implică ca procese gândirea și limbajul sunt: activitățile cu conținut matematic,cele de educare a limbajului și de cunoaștere a mediului înconjurător alături de cele cu caracter integrator, activități ce fac apel adesea la o abordare pluridisciplinară sau interdisciplinară a conținuturilor. Prin natura și modul de manifestare, gândirea critică se manifestă în două dimensiuni esențiale: una socială conform căreia învățarea și munca în colaborare duc la construirea solidarității umane,și o dimensiune pragmatică - învățarea ce are la bază dezvoltarea gândirii critice creează posibilitatea implicării active a elevilor în activitate prin stârnirea curiozității și rezolvarea problemelor de viață.

Explozia de informații în diferitele domenii determină confruntarea individului cu o varietate de aspecte problematice și dificultăți care derivă dintr-o cunoaștere limitată. Realitatea trebuie abordată cu precizie, atât din perspectivă teoretică, cât și practică, luând în considerare și nivelul crescut de așteptări.

În vederea atingerii unui echilibru funcțional, din perspectiva accesării informațiilor și datelor, individul recurge la gândirea critică, își dezvoltă o infrastructură informațională, atitudinală și comportamentală, bazată pe raționamente.

Gândirea critică permite interconexiunea diferitelor sisteme, integrarea domeniilor și metodelor disparate. Gândirea necesită flexibilitate, capacitatea de a sintetiza diferitele cadre de referință, de a conecta diferite perspective și de a evalua valorile și relațiile. Din perspectiva acestor direcții noi și sistemul educațional necesită la rândul lui o restructurare. Competența intelectuală și experiența practică intervin în elaborarea unui curriculum educațional, încorporând transmiterea limbii și a valorilor culturale, evidențiind output-ul educațional, ca fiind operațional în cadrul unei societăți.

Matthew Lipman argumentează importanța gândirii critice în vederea atingerii acestui ideal educațional, afirmând că gândirea critică facilitează emiterea unor raționamente autentice pentru că se bazează pe criterii, este auto-reglatoare și receptivă la aspectele legate de context (Lipman, 1988, p. 3). În concepția lui Lipman, gândirea critică face apel și valorifică practica tradițională consacrată deja, se adresează unei comunități competente și responsabile, se bazează pe principii recunoscute (criterii), ia în considerare detalii particulare (receptivitatea contextuală) și rezistă la schimbările artizanale datorită mecanismelor de autoreglare care îi permit să opteze permanent pentru alternative performante. Considerăm că gândirea critică poate fi comparată cu un program „antivirus”, care îți permite să păstrezi buna funcționare a computerului și a rețelei de computere, deoarece gândirea critică te conduce la cauzele prime, nu te abandonează cauzelor secunde, așa cum se întâmplă cotidian. De aceea, gânditorii critici sunt uneori incomozi, cu tentative, din partea celor din jurul lor, de marginalizare sau chiar de anihilare. Din perspectiva complexității epocii prezente și viitoare, a deciziilor radicale pe care societatea umană trebuie să le ia în cel mai scurt timp, considerăm gândirea critică o paradigmă în expansiune, posibil a fi implementată în toate structurile socialului.