Teoria generală a dreptului

TEMA 1

OBIECTUL TEORIEI GENERALE A DREPTULUI

Sistemul stiintei dreptului

Stiinta este un sistem de cunostinte despre natura, societate si gandire, cunostinte care se

obtin prin anumite metode de investigatie si care se exprima in concepte, categorii, principii si

notiuni.

- stiinta ne apare, in primul rand, ca o institutie - o organizatie de oameni care indeplinesc in

societate anumite sarcini;

- in al doilea rand, ca o metoda - ansamblul de procedee, mijloace prin care se dezvaluie

aspecte si legitati noi ale lumii inconjuratoare, in care se regasesc si reziduuri traditionale;

- important factor al dezvoltarii productiei;

- izvor permanent de idei generale si de principii filosofice despre lume.

Ca fenomen social aparte si ca forma distincta de activitate umana, stiinta ne apare ca un

sistem care se dezvolta, care produce continuu noi cunostinte si are, astfel, o imagine dinamica.

Stiintele se clasifica in:

-stiinte despre natura

- stiinte despre societate

- stiinte despre gandire

Scopul stiintelor despre societate este de a cunoaste legile generale ale existentei societatii,

ale dezvoltarii acesteia, de a studia formele istorice de organizare sociala si modalitatile specifice de

manifestare a diverselor componente ale realitatii social-umane. In cadrul acestei realitati socialumane

intra aspectele politice, etice, religioase, juridice etc.

Legile generale ale societatii au anumite trasaturi care le deosebesc de legile naturii, in

primul rand, deoarece legile dezvoltarii sociale se manifesta chiar in activitatea oamenilor (dotati cu

constiinta si ratiune).

Prin natura ei, stiinta dreptului/stiintele juridice apartin stiintelor despre societate.

Aceste stiinte despre societate se numesc stiinte sociale si ele formeaza un sistem, sistemul

stiintelor sociale.

In cadrul sistemului stiintelor sociale, deosebim mai multe categorii de stiinte:

1. stiinte de tip nomotetic- au ca obiect activitatile umane si isi propun sa stabileasca legile si

realtiile functionale corespunzatoare, utilizeaza, in principal, observatia sistematica sau

observatiile experimentale, studiile statistice si alte metode de acest fel. Ex.: economia,

sociologia, politologia, psihologia, demografia, lingvistica etc.

2. stiinte care-si propun reconstituirea si interpretarea trecutului- stiintele istorice.

3. stiinte care delimiteaza lumea dominata de norme, obligatii si atributii, adica, acele stiinte

care studiaza aspectele normative ale activitatii umane: stiintele juridice, etica etc.

4. cercetarea epistemologica a stiintei, ca disciplina filosofica umana; abordeaza activitatea

cognitiva ca o activitate esential umana.

TGD in sistemul stiintelor juridice

In randul disciplinelor juridice, TGD are o aparitie relativ recenta.

Pana la aparitia sa, problematica TGD era abordata de enciclopediile juridice sau de catre

stiintele privitoare la o anumita ramura a dreptului, fiecare disciplina de acest gen (drept civil, drept

penal) cuprinzand o parte teoretica in care aborda problemele normativitatii juridice din respectiva

ramura.

In anul 1934, Hans Kelsen publica o lucrare de referinta intitulata ,,Teoria pura a dreptului".

Alti autori: Paul Rubbier- ,,Teoria generala a dreptului"( 1951), Jean Dabin, etc.

TGD reprezinta o disciplina necesara in studierea fenomenului juridic, deoarece ea ofera o

introducere generala in problematica dreptului, fara de care studiul stiintelor particulare ale

dreptului nu ar fi posibil si nu ar asigura o viziune de ansamblu asupra fenomenului juridic.

Studierea TGD reprezinta un imperativ care se impune si in ideea asigurarii crearii si

aplicarii dreptului, a respectarii dreptului international, a receptarii acestuia in dreptul intern.

TGD trebuie sa ofere o viziune atotcuprinzatoare asupra fenomenului juridic, un cadru menit

sa asigure trecerea de la general la particular, in studiul de caz si sa revalorifice datele realitatii

dreptului si ale practicii juridice in procesul de elaborare si aplicare a dreptului.

Pentru definirea obiectului TGD trebuie sa definim, mai intai, principalele concepte.

Termenul (cuvantul) drept- este utilizat intr-un sens extrajuridic si juridic:

- extrajuridic- valoare etica, folosit pentru a desemna o anumita apreciere asupra conduitei

umane (om drept, sanctiune dreapta, judecata dreapta), evalueaza din punct de vedere etic, moral,

un om, un comportament, o stare de fapt, o judecata.

- juridic- trecerea de la cuvant la concept; acest concept dobandeste sensuri distincte, care

acopera diferite realitati de sine statatoare.

Din punct de vedere juridic, termenul drept este utilizat pentru a desemna dreptul obiectiv,

dreptul pozitiv, dreptul subiectiv, dreptul natural, dreptul intern, dreptul international sau stiinta

dreptului.

Dreptul obiectiv = ansamblul normelor juridice emise intr-o societate data; reprezinta ansamblul

regulilor care reglementeaza viata sociala si a caror respectare este garantata de puterea publica.

Dreptul pozitiv = parte componenta a dreptului obiectiv si cuprinde totalitatea normelor juridice

care sunt in vigoare la un moment dat, intr-o anumita societate.

Dreptul subiectiv = o facultate/prerogativa umana protejata de lege; este consecinta interactiunii

dintre dr. obiectiv si posibilitatile reale ale individului de a beneficia de prevederile abstracte ale

normei juridice; procedeu juridic de ocrotire a intereselor umane ce cad sub incidenta dr. pozitiv.

Legea, dreptul pozitiv, reglementeaza dreptul de proprietate in sensul de stapanire de bunuri

in virtutea unor prerogative care vizeaza ius utendi, ius fruendi, ius abutendi.

Prin aceasta dispozitie a dreptului pozitiv se naste dr. subiectiv al persoanei, care detine un

bun in proprietatea sa, iar dr. sau subiectiv se refera la protejarea abilitatii persoanei de a actiona in

societate. Ex.: dr. de proprietate, de mostenire, dr. la concediul de odihna etc.

Dreptul natural = o conceptie doctrinara, o scoala de drept, care sustine ca exista o ordine a

relatiilor umane distincta de dreptul pozitiv, superioara acestuia, absolut valida si justa datorita

faptului ca emana de la natura, din ratiunea umana ori din vointa lui Dumnezeu. In virtutea acestei

conceptii, vointa divina este identificata cu natura si in masura in care natura este creatia lui

Dumnezeu, legile naturale sunt o expresie a vointei divine.

Dreptul intern = dreptul obiectiv al unei colectivitati juridice- o grupare sociala care are o

autoritate, care instituie si sanctioneaza normele juridice si care le garanteaza aplicarea in practica.

Aceasta colectivitate, de regula, este statul. Asemenea colectivitati au existat si inainte de aparitia

statului.

Dreptul international = dreptul obiectiv creat pe baze consensuale intre subiectii dreptului

international. Izvoarele formale ale dreptului international sunt: tratatele, acordurile, pactele,

conventiile, alte asemenea acte bilaterale sau multilaterale, care creeaza drepturi si obligatii pentru

parti, dar si cutuma juridica care sta la baza unor relatii dintre state.

Stiinta dreptului (stiintele juridice) reprezinta dimensiunea cognitiva a fenomenului juridic. Prin

intermediul stiintei dreptului, fenomenul juridic este studiat, pus in evidenta, definit si este raportat

la relatiile sociale pe care le reglementeaza.

Asupra conceptului de drept s-au aplecat nu numai juristi, ci si filosofi, sociologi, politologi.

Pozitia exprimata de ei se rezuma, de regula, la caracterul dreptului ca un ansamblu de relatii

general-obligatorii a caror respectare este garantata de o autoritate publica.