Politica Monetară Europeană

.Tipuri de aranjamente monetare: abordări conceptuale

Uniunea Europeană s-a înscris ireversibil pe calea înlocuirii monedelor ţărilor membre cu o monedă europeană. Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, stipula că, în cele din urmă, uniunea monetară va intra în faza sa finală cu 1 ianuarie 1999, chiar dacă un număr restrâns de ţări membre vor îndeplini criteriile de convergenţă şi vor dori să se lanseze în acest complex şi dificil. Prin urmare, natura şu lungimea perioadei de tranziţie la unificarea monetară europeană vor trebui să fie determinate treptat, în timp ce, acordul cu privire la structurile economice şi politice cerute de uniunea monetară, pentru a fi durabile, va trebui convenit înainte de 1996. Ceea ce este evident, este consensul cu privire la necesitatea unei integrări monetare complexe. Când în weekend-ul 31 iulie – 1 august 1993 ţările s-au pronunţat împotriva suprimării Sistemului Monetar European (SME), poziţie susţinută doar de Marea Britanie, ca o soluţie la distorsiunile cu care s-a confruntat sistemul în anul 1992, ele au semnalat că politicele necesare susţinerii procesului de creare a unei uniunii monetare europene sunt determinate. Soluţiile alternative de uniune monetară, implicând stadii puţin evoluate de integrare şi de păstrare a monedelor naţionale, au fost respinse ca incompatibile cu obiectivele trasate prin Actul Unic European. O monedă unică este o condiţie indispensabilă pentru a face o piaţă unică europeană. În acest context apar următoarele întrebări:

• Este realizarea uniunii monetare un obiectiv valabil?

• Care sunt câştigurile ce se aşteaptă de la introducerea unei monede unice?

• Cât de mari sunt costurile de înlocuire a 15 monede naţionale cu o monedă europeană?

• Care sunt implicaţiile politice şi sectoriale ale unei monede unice pentru ţările implicate?

• Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite ca metoda unică să reziste ca etalon al procesului de integrare?

• De ce SME, după mai mult de 13 ani de funcţionare spectaculoasă, nu a fost capabil să evite presiunile speculative, care au marcat funcţionarea sa culminând cu vara lui 1992 şi persistând şi în 1993, mărind incertitudinea că un astfel de sistem nu este apt să joace rolul pentru care a fost instituţionalizat în perioada de tranziţie la uniunea monetară?

Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care artizanii procesului de integrare europeană încearcă să răspundă.

În această parte a temei se va prezenta o conceptualizare a tipurilor de integrare monetară, culminând cu definirea categoriei de uniune monetară. Paralel, se vor analiza formele alternative de uniune monetară.

Deci, care sunt tipurile de aranjamente monetare?

Un grup de ţări pot să-şi propună constituirea unei uniuni monetare dacă pun în aplicare rate identice ale dobânzilor şi ale inflaţiei. Aceasta este definiţia uniunii monetare exprimând o serie de caracteristici monetare, care presupun implicit “as if assumption” că există o monedă unică în cadrul grupării. Aceasta presupune că o uniune monetară este compatibilă cu renunţarea la monedele naţionale. Pentru ca prezumţia “as if” să fie îndeplinită, este necesar, dar nu şi suficient ca:

- Să nu existe restricţii în calea liberei circulaţii a capitalurilor în cadrul grupării;

- Sectoarele financiare ale ţărilor membre să fie complet integrate.

Trebuie precizat că, dacă monedele naţionale nu sunt înlocuite printr-o monedă unică şi prezumţia “as if” este îndeplinită, atunci ratele de schimb valutar vor fi fixate chiar dacă de jure nu s-a stabilit să fie fixe. În literatura de specialitate se identifică şi alte tipuri de aranjamente monetare, care din punct de vedere teoretic se apropie ca esenţă de conceptul de uniune monetară

În primul rând, este cazul uniunii valutare, o formă de uniune monetară preferată de Uniunea Europeană, care implică ţări membre care adoptă o singură monedă. O uniune valutară nu poate funcţiona fără o modalitate perfectă a capitalurilor între ţările participante la grupare şi o completă integrare a sectoarelor financiare. Prin urmare, crearea unei uniuni valutare trebuie precedată de înlăturarea tuturor obstacolelor în calea liberi circulaţii a capitalurilor între ţările membre şi crearea unei structuri legale comune, care să faciliteze completa integrare a sectoarelor financiare naţionale.

Prin urmare, într-o uniune valutară va trebui să existe doar un singur emitent independent al monedei unice, care va fi responsabil pentru politicile monetare şi ale cursurilor de schimb. Ori ce alt pachet de aranjamente instituţionale care vor permite ţărilor membre să păstreze o anumită autonomie monetară, totuşi relativ limitată, vor putea să servească întăririi credibilităţii uniunii şi să-şi confere durabilitate.

Un al doilea tip de aranjament monetar este cel numit uniunea cursurilor de schimb şi implică o fixare irevocabilă a cursurilor valutare intra-grupare concomitent cu o liberă circulaţie a capitalurilor între ţările implicate. Prin comparaţie cu forma anterioară, această formă de integrare monetară nu presupune crearea şi funcţionarea unei bănci centrale a grupării. Băncile centrale naţionale continuă să fie responsabile de emisiunea monedelor naţionale şi de evoluţia cursurilor acestora. Într-o uniunea a cursurilor de schimb ţările membre îşi rezervă un grad ridicat de autonomie monetară în raport cu uniune valutară. Totuşi, suveranitatea monetară naţională identificată cu o uniune a ratelor de schimb este mai degrabă iluzorie decât efectivă. Ţările membre, care au ales să-şi exercite autonomia monetară şi elaborează politici independente de cele ale partenerilor la grupare mai devreme sau mai târziu vor fi forţate să procedeze la modificări ale cursului valutei naţionale. Aceasta înseamnă că participarea la o uniune a cursurilor de schimb devine treptat incompatibilă cu practicarea unei politici monetare autonome. Cu alte cuvinte, restricţiile implicate de fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb în cadrul grupării, asupra manierei de implementare a unor politici monetare naţionale fac aproape insesizabile diferenţele reale între cele două forme de integrare monetară, din punct de vedere al gradului de autonomie monetară pe care ar dori-o ţările membre.

Pe de altă parte, aceste două forme de uniune monetară sunt sensibil diferite în câteva coordonate. Într-o uniune valutară, prin definiţie, nu există cursuri de schimb intra-grupare. Prin urmare, incertitudinile cu privire la cursurile de schimb se mai păstrează doar între cursul monedei unice şi valutele terţe. Prin comparaţie, în cazul unei uniuni a cursurilor de schimb există, inevitabil, grade diferite de incertitudine monetară relativ în banda de fluctuaţie convenită. Conceptul de fixitate irevocabilă a cursurilor de schimb, prin natura sa, nu a funcţionat niciodată cu adevărat. Cu alte cuvinte, strategiile adoptate de guvernele trecute sau prezente pot fi rezumate sau modificate de alte executive cu alte opţiuni politice şi sectoriale ceea ce poate afecta fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb sau genera aplicarea diferitelor tipuri de restricţii în calea liberei circulaţii a capitalurilor sau chiar retragerea din uniunea cursurilor valutare.