Discursul Politic

1. Discursul dreptei şi discursul stîngii

„Dreapta“ şi „stînga“ sînt două concepte prin care se desemnează, de peste două secole, conflictul ideologic dintre discursurile şi acţiunile în care s-a scindat domeniul politic. În ciuda faptului că acest dualism este tot mai frecvent contestat şi cu toate marile schimbări istorice din ultimele decenii, termenii în atenţie continuă să deţină un rol important în limbajul politic.

Termenii „dreapta“ şi „stînga“ au o semnificaţie descriptivă şi una evaluativă. Deşi semnificaţia descriptivă poate fi foarte variată, ea nu va acorda aceluiaşi cuvînt înţelesuri contrarii. În ceea ce priveşte semnificaţia estimativă, termenii fiind antitetici, prin acordarea unui înţeles pozitiv unuia din ei se ajunge, în mod necesar, la atribuirea unui sens negativ celuilalt. Conform opoziţiei axiologice, una din părţi înseamnă opusul celeilalte, „dar nu există nici un motiv, vorbind la modul abstract, pentru ca una să semnifice întotdeauna binele, iar cealaltă răul“ . Dacă ne referim la factorul putere, discursul dreptei îl descrie ca factor de coeziune, iar discursul stîngii ca izvor al discriminării.

Norberto Bobbio apreciază că cel mai frecvent criteriu aplicat pentru a diferenţia dreapta de stînga este atitudinea diferită a oamenilor faţă de idealul egalităţii, o valoare politică fundamentală, alături de libertate, dreptate ş. a.

„Stînga“ se fundamentează pe egalitarism, în sensul în care, dacă se admite că oamenii sînt egali, dar şi inegali, se accentuează ceea ce îi apropie pe aceştia, pentru a putea convieţui; egalitarul pleacă de la convingerea că majoritatea inegalităţilor sînt sociale şi, ca atare, ele pot fi îndepărtate.

„Dreapta“ îşi asumă inegalitarismul ca valoare dominantă, considerînd că, pentru o mai bună convieţuire, importante sînt diferenţele dintre oameni; inegalitarul are convingerea opusă celei a egalitarului, după care majoritatea inegalităţilor sînt naturale şi, de aceea, ele nu pot fi eliminate .

2. Discursul opoziţiei şi discursul guvernamental

Discursul opoziţiei recuză prezentul, aflat sub control guvernamental. Acest tip discursiv descrie prezentul într-o manieră pesimistă şi proclamă voinţa de a-l schimba, urmărind o ruptură calitativă, politică sau sistemică. Opoziţia îşi proiectează programul politic în viitor, asupra căruia ea îşi transferă demersurile de accedere la putere şi îşi proiectează speranţa legitimantă.

Discursul guvernamental este ancorat în prezentul pe care îl controlează sau, în orice caz, trebuie să şi-l asume. Interesul guvernului este de a descrie şi de a evalua prezentul politic în cea mai bună lumină posibilă, superior trecutului şi nicidecum inferior viitorului. Guvernul, prin forţa lucrurilor, investeşte în prezent, acesta fiind mai mult sau mai puţin deschis progresului.

3. O tipologie din perspectiva analizei situaţionale

Raportîndu-se la calităţile discursului politic identificate de Constantin Sălăvăstru în Discursul puterii (ambiguitate intenţionată, caracter disimulat, caracter imperativ, caracter polemic) , logicianul român Petru Ioan a elaborat o clasificare a formelor acestuia, prin care „se articulează şi se desfăşoară“ rostirea politică:

(1) discursul de tip emoţional, cu tentă psihologică, identificat în raport cu agentul şi cu iniţiativa acţională („A“);

(2) discursul politic raţionalizator, situat la nivelul coordonatei conţinutului şi al structurii acţiunii politice („C“);

(3) discursul doctrinar şi ideologizant, legat de coordonata teleologică („O“);

(4) discursul moralizator sau epidictic, chiar acuzator şi justiţiar, plasat în dreptul variabilei axiologice („V“);

(5) discursul sociologizant, de analiză a implicaţiilor unei anumite politici asupra diverselor grupuri şi categorii de alegători, sub auspiciile suporterului şi ale beneficiarului acţiunii politice („I“);

(6) discursul formalist sau circumstanţial, situat la nivelul coordonatei praxiologic - metodologice („M“):

O

discursul politic de tip doctrinar

discursul politic

epidictic sau moralizator

discursul sociolizant

de analiză a impactului

unei anume politici

V

I

C

A

discursul politic

„rece“ (raţionalizator!)

discursul politic

emoţional, cu tentă

psihologică