Criza Ucraina

Pe data de 2 aprilie 2006, preşedintele Ucrainei, Victor Iuşcenko, semnează decretul prezidenţial de dizolvare a Parlamentului, adică Rada Supremă, şi stabileşte data pentru noi alegeri pe 27 mai 2006, când Ucraina intră în criză politică. Acesată criză îşi are baza în criza politică internă cu care se confruntă statul, care a divizat societatea ucraineană după alegerile prelungite din iarna lui 2004-2005, când, după mitingurile maraton, s-a decis un al treilea tur de scrutin prezidenţial, care a fost câştigat de Victor Iuşcenko, reprezentantul a ceea ce s-a numit "Revoluţia portocalie" de la Kiev.

Criza politică are rădăcini în evoluţia statului vecin desprins din fosta Uniune Sovietică,actualul teritoriu al Ucrainei trecând prin etape marcante, de-a lungul istoriei : stăpaniri ale diferitelor puteri feudale din zonă (turci, polonezi, prusaci, habsburgi, ruşi), modificările din perioada sovietică (includerea în 1939-1940 a unor teritorii care în perioada interbelică au aparţinut Poloniei şi României, iar în 1954, retrocedarea teritoriilor de altă dată, inclusiv peninsula Crimeea). Datorită schimbărilor de stăpaniri, a mutărilor şi colonizărilor de populaţii, în prezent Ucraina are o populaţie mozaicală, iar datorită politicii de rusificare din perioada sovietică, s-a ajuns ca rusofonii, cetăţeni ai Ucrainei, să fie majoritari în regiunile centrale de est şi sud ale ţării. Acest fapt a avut consecinţe politice deosebite, astfel că la alegerile parlamentare care au avut loc în urmă cu un an, pe 26 martie 2006, s-a ajuns la o polarizare deosebită. Astfel, prin modificările aduse legii electorale, care nu mai permite candidaturi individuale ori naţionale, ci doar pe liste de partide sau alianţe, în prezent în Rada Supremă există doar cinci partide şi alianţe. În ordinea ponderii, ele sunt: Partidul Regiunilor (rusofon), Alianţa BICUT, a Iuliei Timoşenko, Partidul Ucraina Noastră (prezidenţial), Partidul Socialist şi cel Comunist.

La alegerile din 2004-2005 coaliţia numită "portocalie" a reuşit propulsarea pe scaunul prezidenţial a lui Victor Iuşcenko, fost preşedinte al Băncii Centrale, ministru şi prim ministru.

Polarizarea s-a realizat, concomitent, nu doar în plan politic, ci şi social economic. Prin "marea privatizare" s-a format o oligarhie care deţinea puterea economică şi care s-a implicat şi în viaţa politică. Astfel că principalii protagonişti ai luptei politice sunt şi reprezentanţii care îşi apară poziţiile caştigate, Victor Iuşcenko, Victor Ianukovici şi Iulia Timoşenko fiind pe rând premieri ai Guvernului, dar şi arestaţi şi anchetaţi pentru evaziune şi alte delicte economico-financiare. Ei s-au aflat în diferite poziţii, când la conducere, când în opoziţie, în alianţă ori adversari. Ca urmare, criza politică din Ucraina a reprezentat un nou episod în lupta pentru putere între principalele grupuri economico-financiare de interese, pe care le reprezintă, în principal, cei trei protagonişti ai scenei politice de la Kiev.

În acelaşi timp, Ucraina are şi o structură etnică foarte complexă: pe de o parte există forţe politice ucrainene considerate naţionaliste, care militează pentru Ucraina ca stat unitar, al ucrainenilor, celelalte naţionalităţi trebuind să se integreze, urmaşe ale primei organizaţii politice a ucrainenilor (din septembrie 1989, sub numele „Mişcarea populară” din Ucraina pentru restructurare, cunoscută ca RUH, care a reuşit să impună revenirea limbii ucrainene ca singura limbă de stat oficială).

Ne mai amintim că în timpul crizei politice din iarna alegerilor prezidenţiale, deputaţii regiunilor rusofone au ameninţat chiar cu secesiunea, fapt ce constituia un pericol real, dacă nu s-ar ajunge mereu la compromisuri.

Cauzele crizei sunt legate de însăşi structura puterii, la nivel legislativ, executiv şi prezidenţial.

În urma scrutinului parlamentar din 26 martie 2006, cele cinci partide şi alianţe electorale au avut nevoie de peste trei luni de discuţii şi dispute pană să se aleagă structurile de conducere ale Radei Supreme, cât şi cea a noului guvern de coaliţie. Distribuţia mandatelor era: 43 procente Partidul Regiunilor (rusofonii), Partidul Ucraina Noastră (prezidenţial) şi Blocul Electoral al Iuliei Timoşenko, împreună, tot 43 procente, diferenţa revenind la două partide mai mici, cel Socialist (8 la sută) şi cel Comunist, cu doar 6 la sută. După lungi tratative, tot sub spectrul dizolvării sale, în Rada Supremă s-a constituit o coaliţie, care-i reunea în jurul Partidului Regiunilor, condus de Victor Ianukovici, pe socialişti, comunişti, dar şi Partidul Ucraina Noastră, proprezidenţiabil. Astfel, Blocul Iuliei Timoşenko, naţionalist, prooccidental, a ajuns în opoziţie, în condiţiile în care lidera lor a declarat mereu că doreşte să revină în fruntea Guvernului şi să se bată cu oligarhii rusofoni, care i-au stricat propriile afaceri şi au dus-o pe banca acuzaţiilor şi chiar după gratii. Ea a rupt şi alianţa cu Iuşcenko, pe care l-a sprijinit la prezidenţiale, când s-au înţeles ca el să fie preşedinte, iar ea premier, înţelegere care n-a durat decât până în septembrie 2006, când guvernul condus de Iulia Timoşenko a fost demis chiar de Iuşcenko, care a acceptat un compromis paşnic cu rusofonii, acceptându-l în fruntea guvernului pe adversarul său din campania electorală.