Actori Politici

Istoric vorbind, “actori" au fost pe rând: colectivități umane (triburi, uniuni de triburi etc.), orașele-state ale lumii grecești, imperiile antichității (Roman, Persan etc.), formațiunile atomizate ale feudalismului.

Tratatele Westfalice (1648) încheiate în urma Razboiului de 30 de ani (1618-1648) stabilesc principiul după care singurul actor internațional din punct de vedere legal este statul.

Din 1648, alți actori transstatali importanți până în acel moment, precum Papalitatea sau Imperiul, sunt scoși în afara relațiilor internaționale, neavând dreptul legal de a semna tratate internaționale care să oblige în măsuri diferite entitățile reprezentante.

Statele care erau parte a sistemului internațional dețineau un atribut primordial: suvernaitatea. Suveranitatea reprezintă totodata capacitatea și dreptul unui actor de a-și defini propriile interese, de a-și construi și purta o politică internă și externă corespunzătoare intereselor percepute și de a-și reprezenta singurul factor de decizie în ceea ce privește propriile căi și mijloace de a acționa în sistemul internațional.

Suveranitatea reprezintă așadar principiul de bază al constituirii sistemului internațional, recunoscând faptul că numai statul reprezintă sursa întregii autorități legitime, în sensul în care el nu recunoaște nicio autoritate superioară sie însuși în sistemul internațional. Recunoașterea suveranității înseamnă implicit și recunoașterea libertății de acțiune a statelor în sistemul internațional.

Revoluția franceză de la 1789 aduce modificări extrem de importante la nivelul sistemului internațional, schimbând baza de legitimare a statului, pe care o identifică acum cu o nouă entitate politică: națiunea.

Statul-națiune

Statul naţiune ar exista dacă:

“Statul–naţiune ar exista dacă aproape toţi membrii unei singure naţiuni ar fi organizaţi într-un singur stat, fără prezenţa altor comunităţi. Deşi acest termen este folosit extensiv, astfel de entităţi nu există.” Peter Willets (2000)

Definiţii convenţionale ale statului-naţiune:

“Statul naţiune este actorul care îşi guvernează independent populaţia în teritoriul propriu şi care își stabileşte propria politică externă.” Mark Jani

“Statul naţiune, care există într-un sistem de alte state-naţiune este un set de forme instituţionale de guvernare, care menţine un monopol administrativ asupra unui teritoriu cu graniţe demarcate precis (frontiere), domnia sa fiind sancţionată de lege, şi care are controlul direct asupra mijloacelor de violenţă internă şi externă.” Anthony Giddens

Concurenții statelor-națiune

În ultimele decenii, raporturile internaționale au fost influențate de o multitudine de actori, concept definit provizoriu drept “orice entitate care joacă un rol identificabil în relațiile internaționale”. Este cea mai cuprinzătoare definiție posibilă, permițând – la limită – includerea în această categorie chiar și a indivizilor.

Oran Young aduce o altă definiție actorului : “orice entitate organizată este compusă, cel puțin indirect, din ființe umane și nu este total subordonată, în termeni efectivi, vreunui actor din sistemul mondial și participă la relații de putere cu alți actori”.

Keneth Waltz recunoaște că statele nu sunt singurii actori, însă, la fel cum economiștii definesc piețele pornind de la firme, el definește structura sistemului politic internațional pornind de la state.

În anii ‘70, s-a conturat modelul ”politicii transnaționale” – dezvoltat și amendat ulterior sub forma ”interdependenței complexe” – punea accentul pe apariția unei noi componente a raporturilor internaționale: relațiile transnaționale. Ele aduceau în centru ”noii” actori nestatali: corporațiile transnaționale și organizațiile internaționale neguvernamentale. Acești actori erau transnaționali, în sensul că interacțiunile în care se angrenau nu mai erau filtrate de autoritățile (diplomația) statului de origine.

Majoritatea analiștilor consideră că statul păstrează o poziție dominantă în sistemul internațional chiar în condițiile reconsiderării accepțiunii tradiționale a suveranității. Astfel, competitivitatea și creșterea economică, securitatea socială, asigurarea materiilor prime etc. rămân în competența guvernelor naționale; companiile multinaționale depind de statele de origine pentru protecție directă sau indirectă; statele au, pentru moment, monopolul folosirii legitime a forței pentru a controla tulburările interne sau pentru a răspunde unor crize internaționale. De asemenea, reprezentanții guvernelor naționale sunt factori decidenți în organizațiile internaționale sau regionale. . Chiar și organizațiile supranaționale (UE) sunt folosite de către statele membre pentru a-și susține interesele naționale.

Așadar alături de statul-națiune, în lumea contemporană își mai fac simțită influența și alți actori: organizațiile internaționale – (inter)guvernamentale (OIG) și neguvernamentale (OING) - și corporațiile transnaționale. Această tipologie conturează peisajul ”politicii globale” instituționalizate, însă care nu acoperă întregul spectru al raporturilor internaționale contemporane. Un alt tip de actori sunt cei ”nelegitimi”, precum mișcările teroriste transnaționale și alte grupuri transnaționale ale crimei organizate.

“Concurența” între actorii nestatali – în particular, cei transnaționali - și statele-națiuni nu trebuie privită în termeni exclusiv conflictuali. Această perspectivă este caracteristică mai degrabă teoriilor statocentrice, care, analizând cazurile de conflict, conchid, invariabil, că influența actorilor nestatali este limitată.