Schimbări ale Mentalităților cu Privire la Relația de Cuplu

Noţiuni introductive

Foarte mult timp, conceptele de cuplu, căsătorie şi familie au fost definite într-o manieră extrem de asemănătoare, caracteristicile lor fiind deseori confundate. Totuşi cuplul premerge, de regulă, căsătoria, în urma căreia ia naştere familia cuplul marital şi descendenţii săi.

Termenul cuplu îşi are originea în latinescul copula (legătură), din care provine şi noţiunea de copulaţie. Nu întâmplător, sexualitatea ocupă un loc central în semnificaţia conceptului de cuplu. Cuplul este definit, în general, ca o pereche sau reunire de două persoane bazată pe o legătură constantă sau datorată unei apropieri momentane. În ambele cazuri, însă, uniunea trebuie să funcţioneze, chiar dacă acest lucru este adesea dificil. Cuplurile accidental formate, fără trecut şi fără viitor, fac obiectul de studiu al psihologiei sociale.

Dacă în secolul trecut „cuplul” desemna exclusiv soţul şi soţia, astăzi, accepţiunea lui s-a diluat, s-a lărgit mult, ea incluzând şi cuplurile premaritale sau homosexuale.

În condiţiile creşterii numărului cuplurilor homosexuale, ale recunoaşterii legale a căsătoriei între partenerii de acelaşi sex, ale extinderii drepturilor lor şi ale descoperirilor ştiinţifice privind sistemele de reproducere artificială, ne putem întreba dacă într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat accepţiunea restrânsă a noţiunii de cuplu nu va deveni redundantă, superfluă- Este greu de apreciat. Deocamdată, cuplul heterosexual mai constituie norma relaţiilor intime. Accepţiunea largă include transversal atât cuplul conjugal (ce ia naştere din momentul consumării actului căsătoriei), cât şi cel consensual sau coabitarea hetero- sau homosexuală.

Căsătoria şi modurile de existenţă alternative

Căsătoria reprezintă principala modalitate de constituire a unei familii. Ea reprezintă o legătură acceptată social, între cele două persoane care locuiesc împreună şi întreţin raporturi sexuale. Căsătoria are un aspect juridic, dobândit prin sancţionarea formală de către o instituţie legitimă a uniunii maritale, şi un aspect religios, dobândit tot prin sancţionare formală, dar de această dată prin dministrarea sacramentelor de către o instituţie religioasă legitimă. Deşi foarte mult timp nu s-a practicat decât consacrarea religioasă a căsătoriei, astăzi, ea nu mai este posibilă decât după recunoaşterea juridică a acesteia, recunoaştere numită căsătorie civilă. Ambele tipuri de legitimare a uniunii maritale au rolul de a conferi recunoaştere socială noii familii.

În fiecare societate există anumite reguli de constituire a cuplurilor familiale, dar în principal funcţionează două tipuri de reglementare maritală:

- endogamia: stabileşte alegerea partenerului din cadrul aceluiaşi grup, fie că este grup etnic, religios, clasă, castă etc.; cu alte cuvinte, endogamia stabileşte clasa de persoane cu care este permisă şi încurajată căsătoria;

- exogamia: stabileşte alegerea partenerului din afara grupurilor, precum familia, clanul, tribul sau comunitatea locală, adică stabileşte clasa de indivizi care nu pot fi acceptaţi ca parteneri conjugali sau sexuali. Ea se bazează pe rudenie şi pe interzicerea relaţiilor sexuale între rudele de sânge (tabuul incestului). Tabuul incestului funcţionează diferit de la o societate la alta, în funcţie de modul în care este definită rudenia: în unele societăţi, persoane care cu 30 de generaţii în urmă au avut un strămoş comun sunt considerate rudă şi nu au voie să se căsătorească, pe când în alte societăţi interdicţia este mult mai relaxată, interzicând alianţele doar până la nivelul verilor primari.

Deşi metodele concrete pe care le utilizează o persoană pentru alegerea partenerului marital variază în mod considerabil în funcţie de societate şi chiar în interiorul aceleiaşi societăţi, există totuşi patru metode importante prin care se poate dobândi un partener:

- căsătoria prin rapt: se practică mai ales în societăţile în care femeile sunt în număr mai mic decât bărbaţii, iar pentru a corecta acest dezechilibru, bărbaţii işi răpesc soţiile de la alte societăţi;

- căsătoria prin cumpărare: este practicată încă şi astăzi în multe societăţi (mai ales asiatice) şi presupune “un preţ al miresei” sau “un serviciu pentru mireasă” sau “o zestre” din partea femeii şi a familiei ei;

- căsătoria prin aranjament: are loc în societăţile în care căsătoria este considerată o legătură socială atât de importantă încât nu poate fi lăsată la latitudinea tinerilor, ci cade în sarcina familiilor lor, care aranjează căsătoria pentru ei;

- căsătoria prin consensul părţilor sau “curtea conjugală”: este cea mai răspândită formă de dobândire a partenerului marital în societăţile europene şi nord – americane şi constă în lăsarea responsabilităţii de alegere doar în seama celor care vor să se căsătorească.

Ca şi familia pe care o instituie, căsătoria poate fi poligamă (poliandrie sau poliginie) sau monogramă. Există de asemenea o formă destul de rară de căsătorie, pentru care însa nu există dovezi că ar fi fost practicată ca normă socială, şi anume căsătoria de grup: doi sau mai mulţi soţi se căsătoresc cu două sau mai multe soţii. Desigur, există dreptul de căsătorie între persoane de acelaşi sex şi în anumite ţări europene, dar numai sub forma căsătoriilor monogame.

Divorţul reprezintă procesul de disoluţie legală a căsătoriei. Timp de secole, divorţurile au fost pronunţate extrem de rar, în cazuri cum ar fi neconsumarea căsătoriei, astfel încât legătura matrimonială apărea practic ca indisolubilă. Apoi, majoritatea ţărilor industriale au evoluat rapid spre uşurarea demersurilor legate de obţinerea unui divorţ şi, în acelaşi timp, au fost relaxate, sau chiar au dispărut sancţiunile sociale ca marginalizarea şi stigmatizarea celor divorţaţi. Din această cauză a început să crească alarmant, consideră unii, sau normal, în viziunea altora, numărul familiilor incomplete sau monoparentale (mamă singură cu copiii sau tată singur) şi al familiilor vitrege, rezultate prin recăsătorire.

Hotărârea de separare sau de divorţ este luată de obicei după un timp în care, unul dintre parteneri, sau ambii, consideră ca au experimentat un nivel de insatisfacţie care nu mai poate fi suportat.

O altă formă de existenţă comunitară, înfiinţată pentru a permite membrilor ei să se despartă de natura individualistă, competitivă a vieţii sociale, este kibbutz-ul. Membrii acestei comunităţi (indivizi şi familii) se comportă cu toţii ca o mare familie, cooperând la muncile agricole, iniţial, iar mai târziu la cele industriale, totul aflându-se în proprietate comună. Creşterea şi educarea copiilor revenea în primul rând comunităţii, în aşa – numitele “case ale copiilor”, dar astăzi familiile sunt cele care au preluat aceste sarcini, “casele” fiind destinate mai degrabă să asigure servicii de supraveghere completă, fără să mai reprezinte responsabilitatea comunală pentru educaţia copiilor

Menajurile de homosexuali, deşi marginale în raport cu celelalte forme de coexistentă umană, au fost recunoscute, cu deosebire în ultimul deceniu, în diverse societăţi occidentale, chiar dacă această recunoaştere merge de la simpla toleranţă socială, până la recunoaşterea formal – legală. Cuplurile homosexuale de femei au drept de adopţie dar pot avea şi copii, prin înseminare artificială. Deşi prin anii ’60 - ’70 agenţiile de plasament din Statele Unite încredinţau copii spre adopţie şi cuplurilor de bărbaţi, această practică a încetat datorită reacţiilor adverse ale opiniei publice.