Principiul de muncă în folosul comunității

Legea executarii pedepsei

Executarea muncii neremunerate în folosul comunitatii

Pedeapsa de munca neremunerata în folosul comunitatii  cunoscuta si sub denumirea de serviciul comunitar (community service) sau munca de interes general (travail dinteret general) - a aparut în Europa în contextul cresterii ratei infractionalitatii din anii 60 datorata industrializarii masive din acea perioada. Cresterea numarului de detinuti si concluziile unor cercetari care au demonstrat efectele deconstructive ale încarcerarii au determinat guvernele occidentale sa caute solutii alternative mai ieftine si mai eficiente pentru a raspunde adecvat la aceasta problema. În 1976 Comitetul de Ministri al Consiliului Europei a adoptat prima rezolutie R (76) 10 care se referea la introducerea unor masuri penale alternative la închisoare în legislatii penale din statele membre. În aceasta rezolutie li se cerea statelor membre sa dezvolte alternativele existente si sa studieze si posibilitatea introducerii de noi alternative, cum ar fi munca neremunerata în folosul comunitatii. Anii 70 au marcat un avânt al stiintelor umaniste, iar optimismul cu privire la posibilitatea reabilitarii comportamentale a infractorilor a atins cote maxime. Teoria bifurcarii a câstigat din ce în ce mai mult teren ca fundament al filosofiei penale. Pe scurt, aceasta teorie recomanda pedepse comunitare pentru infractorii primari si care nu reprezinta un pericol pentru comunitate si încarcerarea pentru infractorii habituali si periculosi. În acelasi timp, teoriile judiciare avansau ideea largirii spectrului sanctionator pentru a oferi instantei posibilitatea unei cât mai bune individualizari a pedepsei.

Conceptul de sanctiune non-custodiala sau de pedeapsa comunitara prindea, astfel, un contur din ce în ce mai ferm, iar practicienii si publicul au fost sedusi de potentialul unor pedepse cum ar fi: munca neremunerata în folosul comunitatii, medierea, reparatiile, probatiunea, monitorizarea electronica etc.

Câtiva ani mai târziu, Organizatia Natiunilor Unite a promovat aceleasi recomandari de introducere si dezvoltare a sanctiunilor comunitare, concretizate, în 1990, de Regulile minime pentru masurile non-custodiale (Regulile de la Tokyo).

Cu toate acestea, în anii 80  90 s-au înregistrat cote alarmante ale ratei încarcerarii în statele occidentale. În 1993, rata medie de încarcerare în tarile Uniunii Europene era de 90 de detinuti la 100 000 locuitori. În 1996, aceasta rata era de 113 în Spania, iar în Anglia a ajuns la 117 în 1997 si chiar la 125 în 1999 (sursa : Consiliul Europei).

Consiliul Europei a reactionat la aceasta crestere a ratei încarcerarii în 1992, prin Recomandarea R 16 / 1992 privind regulile europene asupra masurilor si sanctiunilor comunitare. Ca urmare a succesului partial în efortul de reducere a populatiei carcerale, Consiliul Europei revine în 2000, prin Recomandarea R 22 / 2000 pentru îmbunatatirea implementarii regulilor europene cu privire la masurile si sanctiunile comunitare.

În linii generale, aceste recomandari definesc conceptul de masura sau sanctiune comunitara si schiteaza liniile generale de includere a acestuia în legislatiile nationale.

Astfel, în glosarul Recomandarii R nr. 16 / 1992 se arata ca termenul de sanctiune sau masura comunitara se refera la masuri si sanctiuni care mentin infractorul în comunitate si îi limiteaza acestuia libertatea prin impunerea unor conditii si/sau obligatii de implementarea carora raspund organisme stabilite prin lege. Termenul desemneaza orice sanctiune impusa de instanta si orice masura luata înainte sau în locul unei sanctiuni, precum si modalitati de executare a pedepsei cu închisoarea în afara stabilimentului penitenciar.

În cuprinsul acestei recomandari, sunt referiri atât cu privire la sanctiunile comunitare, în general, cât si prevederi care se adreseaza direct la aplicarea si implementarea muncii neremunerate în folosul comunitatii.