Persistența și transformarea comunității - de la grupuri construite pe vecinătate până la rețele sociale

Comunitatea este un cuvânt cu multiple sensuri care în societatea occidentală a fost asociat cu interacţiunile determinate de vecinătate şi a definit prin excelenţă coeziunea. Cu fiecare generaţie a existat teama „pierderii” sau speranţa „salvării” comunităţii. Lumea privea nostalgic spre vremurile trecute când existenţa comunităţii ca realitate robustă nu putea fi

negată. Aşa că apare logică întrebarea ce s-a întâmplat cu comunităţile – au pierit, încă există sau s-au transformat odată cu societatea însăşi trecând de la un stadiu premodern la unul modern şi postmodern? Cercetătorii au găsit comunităţi prospere în orice direcţie au căutat, însă acestea nu erau neapărat construite pe ideea de vecinătate. Dar această abordare poate fi totuşi derutantă, deoarece există atâtea definiţii şi accepţiuni ale cuvântului comunitate în societatea occidentală, unele dintre ele ambigue şi contradictorii chiar dacă au fost promovate de lumea academică, politică sau publică. În 1955 George Hillary inventariază 94 de abordări academice pentru a defini comunitatea fără a avea însă pretenţia de a le epuiza pe toate cele existente.

Luând în calcul toate abordările ulterioare s-a ajuns la un acord de principiu în definirea comunităţii ca:

1) aşezare comună, reală sau virtuală

2) relaţiile interpersonale de socializare, sprijin şi informare, reale sau virtuale

3) valori comune, norme sau interese fără a fi strict necesară interacţiunea sau localizarea comună.

Tema centrală a acestei expuneri constă în ideea că noile comunităţi sunt construite preponderent pe reţele sociale şi nu pe grupuri. În această transformare, a existat o evoluţie a relaţiilor intracomunitare de la perceperea acestora ca asociate unui spaţiu public observabil în spaţiul mai puţin accesibil al locuinţelor private.

Lumea contemporană se autoflatează admirându-se cât de bine se adaptează stresantelor timpuri moderne, atât de departe de viaţa uşoară a înaintaşilor. În contradicţie cu perceperea societăţii trecute ca fiind sigură, protejată de căldura solidarităţii comunitare adevărate, societatea actuală pare a fi definită de căderea comunităţii din jurul individului, declanşând singurătate şi alienare, un război al tuturor împotriva tuturor. Dar aici, în această comparaţie devastatoare ce opune fricii exagerate de prezent nostalgia pentru trecut stă, în realitate, o inerţie cognitivă. Lamentarea referitoare la dispariţia tuturor lucrurilor bune ce existau în trecut anihilează capacitatea de percepţie a noilor forme de comunitate, apărute insesizabil.

Dacă oamenii preferă să stea mai mult acasă decât în cafenea, ei se regăsesc împreună într-un spaţiu virtual – chat-rooms, în e-mailuri cu alte persoane sau cu grupuri, în discuţii de grup. Cu Internetul ca parte integrantă a vieţii cotidiene, perceperea sa ca agent de influenţă pozitivă, negativă dar oricum transformatoare asupra comunităţii este clară.

Ca rezultat al absenţei publice, politice şi academice asupra comunităţii ca solidaritate de vecinătate, studiul comunităţii s-a bazat pe structura raporturilor generate de societate, iar comunităţile înfloritoare au fost văzute ca grupuri strânse, puternice prin legăturile existente. De la începutul anilor 60 analiza s-a reorientat, depăşind certitudinea Revoluţiei Industriale care proclama dispariţia comunităţii , descoperind astfel, prin folosirea tehnicilor etnografice şi de monitorizare, că supravieţuirea comunităţilor bazate pe vecinătate reprezintă o realitate certă ce continua să funcţioneze.

Prin anii 70 lumea academică a realizat că în timp ce anumite comunităţi au rămas pline de viaţă, proliferarea şi răspândirea reţelelor de transport şi comunicare ieftine şi eficiente au dus la posibilitatea păstrării relaţiilor interumane, în pofida distanţelor lungi. Au văzut astfel comunitatea eliberată de centrarea ei pe vecinătate – astfel comunitatea se redefineşte depăşind simpla delimitare spaţială (ca localitate), comunitatea dobândind astfel o definiţie socială nouă ce are la bază interrelaţii sociale bazate pe reţele funcţionale,

Încă din anii 70 , multe studii au demonstrat existenţa, scopul şi importanţa reţelelor comunitare apărute în sisteme sociale variate, în lumea întreagă. Schimbarea de la „uşă – la - uşă” înspre „spaţiu – conectat la – spaţiu” formulează noi semnificaţii ce nu presupun o realitate spaţială palpabilă. Astfel, rapiditatea schimbărilor a declanşat creşterea densităţii rapoartelor de interacţiune. Metropola în sens larg e accesibilă şi e legată prin diverse reţele sociale ce pot fi mult mai uşor identificate. Viteza crescută a comunicării de rutină a creat efecte mult mai dramatice decât creşterea vitezei transporturilor. Această creştere în viteză a comunicării a trimis în trecut comunicarea din uşă-în-uşă înlocuind-o cu o comunicare de la persoană-la persoană, alăturând spaţii nu neapărat reale.