Metode utilizate în asistența socială

1. Intervenţia socială personalizată (metoda casework)

Elaborată în primele decenii ale secolului XX în S.U.A. şi importată în Europa în anii “50, metoda casework a marcat decisiv statutul şi rolul profesiei de asistent social. Metoda intervenţiei psihosociale sau serviciul social individualizat a însemnat adoptarea unei metodologii proprii domeniului asistenţei sociale în baza căreia se reconsideră câmpul de acţiune al acesteia limitat, până la acea dată, la o serie de acte administrative şi la acordarea unor ajutoare financiare sau medicale. Metoda casework este rezultatul influienţelor primite de asistenţa socială, la început de secol XX, dinspre medicină şi, ulterior, dinspre curentele psihanalitice şi psihoterapeutice care şi-au pus amprenta asupra configuraţiei teoretice şi metodologice a asistenţei sociale. Din acest motiv, casework este numit modelul medical în cuprinsul căruia se vorbeşte frecvent despre terapie socială, psihoterapie, terapie de sprijin etc. (Cristian Bocancea & George Neamţu, 1999: 105). Aşadar, asistenţa socială şi-a construit identitatea în raport cu alte profesii în momentul în care şi-a definit o metodologie proprie în forma intervenţiei sociale personalizate sau casework.

1.1. Postulatele metodei casework

Prima sistematizare teoretică a metodei casework aparţine autoarei americane Mary Richmond care, în lucrările Social Diagnosis (1915) şi What is social casework- (1930), prezintă postulatele intervenţiei sociale individualizate astfel:

- fiecare individ sau familie reprezintă un caz unic, de aceea ajutorul acordat trebuie să fie personalizat şi adaptat la particularităţile situaţiei clientului;

- investigarea cazului trebuie să aibă în atenţie cunoaşterea aspectelor obiective şi subiective ale problemei cu care se confruntă clientul;

- stabilirea diagnosticului psihosocial şi a planului de intervenţie trebuie să se centreze pe interacţiunea persoană-situaţie-problemă, în sensul valorificării resurselor de care dispune clientul şi cele aparţinând mediului social;

- acţiunea de intervenţie se bazează pe dinamica relaţiei asistent-client construită din perspectiva următoarelor principii: autenticitate, acceptare necondiţionată, empatie, respectarea autonomiei clientului, nondirectivitate, confidenţialitate;

- cadrul teoretic al intervenţiei psihosociale este reprezentat, în principal, de psihologia freudiană şi post-freudiană a personalităţii şi se centrează pe cunoaşterea şi dezvoltarea capacităţilor de adaptare şi rezolvare de probleme ale ego-ului (apud. Andree Menthonnex, 1995).

Aşadar, intervenţia psihosocială se centrează pe persoana clientului, pe adaptarea acestuia la situaţie şi rezolvarea problemelor rezultate din interacţiunea persoană-situaţie. Metoda casework are ca obiectiv principal sprijinirea clientului în planul vieţii personale şi al funcţionării sociale. Având în atenţie clientul individual şi mediul micro-social (familie, grupul de apartenenţă) la care acesta se raportează, metoda se bazează pe construirea unei relaţii asistent-asistat de la persoană la persoană, o relaţie pozitivă, empatică şi competentă profesional, presupunând de asemenea implicarea, în relaţia de ajutorare, a persoanelor din proximitatea clientului. Aceste idei le regăsim, în variante mai elaborate, şi la teoreticienii de mai târziu ai abordării psihosociale precum Gordon Hamilton (anii ’40) şi Florence Hollis (anii ’60).

1.2. Etapele procesului de ajutorare

Aplicarea în practica asistenţială a metodei casework presupune parcurgerea traseului investigaţie-diagnoză-tratament, concretizat în următoarele cinci etape:

Faza de întâlnire este prima interacţiune dintre asistentul social şi potenţialul client, moment care marchează decizia începerii procesului de ajutorare şi care pune bazele relaţiei de încredere. Această primă întâlnire se realizează fie din iniţiativa asistentului social, fie la solicitarea unei autorităţi civile sau penale, fie la cererea clientului. Aceste situaţii vor influienţa diferit evoluţia relaţiei asistent-client.