Imaginea Alterității la Românii din Voivodina

Românii din Voivodina

Minoritatea română din Voivodina numără astăzi circa treizeci şi cinci de mii de persoane care populează mai mult de patruzeci de localităţi din partea centrală şi sudică a Banatului Sârbesc. Unele din aceste localităţi sunt foarte vechi, în timp ce altele s-au format mai târziu, în secolul al optusrezecelea sau la începutul secolului al nouăsprezecelea. Întregul secol al optusprezecelea, precum şi primele decenii ale secolului al nouăsprezecelea au reprezentat o perioadă de continue dislocări de populaţie în Banat, în cle mai multe cazuri dirijate de autorităţile militare austriece. În funcţie de originea populaţiei româneşti, deosebim localităţi cu populaţie bănăţeană (majoritatea localităţilor), localităţi cu populaţie oltenească şi localităţi cu populaţie crişano-ardelenească.

Istoria, tradiţia şi cultura minorităţii române din Voivodina au fost intens cercetate, constituind obiectul câtorva monografii istorice. Graiurilor româneşti vorbite în Banatul sârbesc le-a fost dedicat un întreg şir de studii, dintre care o deosebită importanţă o are monografia lui Radu Flora, Graiurile româneşti bănăţene în lumina geografiei lingvistice .

Scurtă istorie a românilor din Voivodina

După Primul Război Mondial, în urma Conferinţei de pace de la Paris, Banatul istoric a fost împărţit între Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (RSCS) şi România . În 1998, profesorul universitar dr. Gligor Popi estima că în 1921 erau aproape 80 000 de români în Voivodina . Acest cercetător afirmă totodată că circa 50 000 de sârbi şi croaţi au continuat sa trăiască în Banatul românesc după Conferinţa de Pace de la Paris .

Guvernele celor două ţări s-au implicat în soluţionarea litigiului iniţial prin încheierea unor convenţii şi acorduri reciproce privind românii din RSCS şi, respectiv, sârbii şi croaţii din Regatul României. Cu toate că Tratatul de Pace de la Saint-Germain din 10 septembrie 1919 prevedea protectoratul internaţional al minorităţilor din RSCS, aceste clauze nu au fost aplicate în mod constant, fiind înregistrate numeroase abuzuri .

Datorită conjuncturii care s-a creat după Primul Război Mondial, mulţi preoţi, învăţători, avocaţi, medici şi funcţionari (intelectualitatea), au părăsit Banatul sârbesc, împreună cu multe familii de ţărani, pentru a se stabili în România. Consecinţă imediată a acestei emigrări a fost degradarea învăţământului, în special cel primar: din cei 105 învăţători care au funcţionat înainte de primul război mondial, 72 au plecat în România. Totodată, şcolile confesionale au devenit şcoli de stat, iar autorităţile centrale au trimis în satele româneşti învăţători sârbi, bulgari şi ruşi, care nu cunoşteau limba română. Această situaţie a fost rezolvată abia în 1935, când în baza unei convenţii, Ministerul Învăţământului de la Belgrad a numit în şcolile din satele cu populaţie majoritară românească învăţători „contractuali”, chemaţi din România, urmând ca la sfârşitul anului să activeze în acest regim în total 47 de învăţători.

Protopopul Traian Oprea, din Vârşeţ a întocmit cele „24 de plângeri”", expuse public, în care arăta nedreptăţile săvârşite faţă de membrii minorităţii române: aceştia nu beneficiau de efectele reformei agrare, nefiind împroprietăriţi; studenţii şi elevii care studiau în România nu puteau obţine paşapoarte; autorităţile nu aprobau statutele „Asociaţiei Culturale Române” şi ale „Asociaţiei Studenţilor”, organizate în scopul dezvoltării intelectuale şi spirituale; interdicţia de a folosi manualele şcolare primite din România.

Pe 10 februarie 1923 a fost constituit „Partidul Român” la Alibunar, pentru apărarea drepturilor naţionale, sociale şi culturale ale minorităţii române. Dr. Aurel Novac , fost deputat în Parlamentul de la Pesta înainte de război, a fost primul preşedinte al acestui partid. În martie 1923, Ioan Jianu a fost ales primul deputat în Parlamentul de la Belgrad . În aceaşi lună a apărut la Panciova, ziarul „Graiul românesc”, organul de presă al Partidului Român. În noiembrie 1923, a fost constituită „Asociatia Culturală Româna” din Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, cu având ca obiective propăşirea naţională şi spirituală precum şi păstrarea tradiţiilor româneşti.

După al Doilea Război Mondial, Voivodina a avut de un nivel scăzut de autonomie în cadrul Serbiei. Constituţia iugoslavă din 1974 a acordat provinciei dreptul de veto în parlamentele sârb şi iugoslav în deciziile legate de afacerile sale interne. Constituţia sârbă adoptată în acelaşi an, reitera faptul că „Republica Socialistă Serbia cuprinde Provincia Socialistă Autonomă Voivodina şi Provincia Socialistă Autonomă Kosovo, care s-au format prin efortul comun al naţiunilor şi naţionalităţilor din Iugoslavia în Războiul pentru Eliberare Naţională (al Doilea Război Mondial) şi revoluţia socialistă”.

Constituţiile Federaţiei Iugoslave, a Republicii Sârbe şi, respectiv, a Provinciei Voivodina din 1974, recunoşteau românii ca o minoritate naţională constituentă a statului, garantându-le ca atare drepturi colective, fapt care se manifesta şi prin extinderea dreptului privind uzul oficial al limbii române.

În septembrie 1990 preşedintele Slobodan Miloşevici a cauzat pierderea multor drepturi autonome în Voivodina. Deşi Voivodina era considerată în continuare o provincie autonomă a Serbiei, o mare parte din puterile sale autonome, inclusiv votul în preşedinţia colectivă iugoslavă, a fost transferată puterii de la Belgrad. În orice caz, Voivodina şi-a păstrat parlamentul şi guvernul regional, precum şi un număr de alte funcţii autonome. Căderea regimului Miloşevici în 2000 a creat un climat favorabil reformei în Voivodina. În urma discuţiilor dintre partidele politice, nivelul de autonomie a fost sporit prin intermediul legii Omnibus din 2002.