Explicațiile sociologice ale devianței

CLASIFICARE

Conform explicațiilor sociologice ale devianței, delincvenţa apare ca efect al deficienţelor, conflictelor şi disfuncţiilor sistemului social.

Plasat într-un mediu defavorizat, persoana nu are mijloace legitime de a-şi atinge scopurile şi adoptă mijloace ilicite. Acest fenomen este amplificat de tendinţele asocierii în subculturi, care realizează o socializare negativă.

Există două tipuri de teorii explicative:

Teoria despre microniveluri și

Teorii despre macroniveluri

TEORII DESPRE MICRONIVELURI

Teoriile despre microniveluri sunt:

1. Teoria „asocierilor diferenţiale”

2. Teoria dezorganizării sociale

3. Teoria subculturilor delincvente

4. Teoria controlului social sau „toleranţei la frustrare”

5. Teoria situaţională

1. Teoria „asocierilor diferenţiale”

G. Tarde considera delincvenţa produs al imitaţiei care este învăţată prin contactul repetat cu alţi delincvenţi.

Conform teoriei asocierii diferenţiale propusă de un sociolog al Şcolii de la Chicago, profesor la Universitatea din Indiana, Edwin Sutherland, criminalitatea este învăţată în cursul socializării prin interacţiune şi comunicare, aşa cum este învăţată şi respectarea legilor. Ea nu este nici înnăscută şi nici nu rezultă din dispoziţiile psihologice dobândite.

1. Teoria „asocierilor diferenţiale”

Teoria asocierii diferenţiale poate fi sintetizată în următoarele enunţuri formulate de către Sutherland în colaborare cu Donald R. Cressey:

comportamentul criminal este învăţat;

învăţarea comportamentului se realizează în interacţiunea cu alte persoane prin intermediul comunicării;

principalul conţinut al învăţării este rezultatul influenţelor exercitate de către grupurile cu caracter intim şi personal;

procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a crimei, a direcţiilor specifice ale motivelor, impulsurilor, raţionalizărilor şi atitudinilor asociate acestui comportament;

învăţarea presupune apropierea unor definiţii ale normelor (favorabile sau nefavorabile);

persoana devine delincventă din cauza expunerii excesive la definiţii favorabile violării normelor;

asocierile diferenţiale pot varia din punct de vedere al duratei, priorităţii, frecvenţei, intensităţii expunerii la modele criminale sau noncriminale;

atât comportamentul criminal, cât şi cel noncriminal reprezintă o expresie a aceloraşi trebuinţe şi valori generale (aceeaşi nevoie de bani îl face să fure pe hoţ, sau să muncească pe cel cinstit)

1. Teoria „asocierilor diferenţiale”

Această teorie explică persistenţa criminalităţii în comunităţi speciale sau în mahalale. O dată ce subculturile deviante se dezvoltă, valorile, atitudinile, normele şi comportamentele lor devin accesibile şi altora din comunitate. Aceste valori şi comportamente sunt transmise generaţiilor viitoare prin socializare, comunităţile respective devenind adevărate pepiniere pentru comportamentul criminal generaţie după generaţie.

2. Teoria dezorganizării sociale

Teoria dezorganizării sociale, asemănătoare precedentei este formulată de către alţi teoreticienii şcolii de la Chicago, Clifford Shaw şi Henry Mac Kay (1942), care realizează o anchetă în Chicago şi apoi în alte douăzeci de oraşe americane corelând dosarele delincvenţilor minori judecaţi de tribunal, cu cartierele din care provin desenând hărţi ale criminalităţii. Rezultatele cercetării îi determină să conchidă că locul de domiciliu este un bun indicator al destinului probabil al individului, în cartierele sărace „delincvenţa se prezintă ca o tradiţie socială, inseparabilă de viaţa comunităţii” În consecinţă, nu te naşti delincvent, ci devii, criminalitatea fiind rezultatul deficienţelor cadrului moral. Oraşul modern are întotdeauna arii de delincvenţă, ca efect al urbanizării (urbanismul tulbură ordinea tradiţională prin varietatea normelor, eterogenitatea populaţiei, slăbirea controlului social, dublarea sinuciderile şi creşterea semnificativă a delincvenţei).

3. Teoria subculturilor delincvente

Teoria subculturilor delincvente formulată de A.K.Cohen continuă teoriile anterioare. În urma studiului comprehensiv asupra delincvenţei juvenile întreprins de Cohen (1955) autorul conchide asupra faptului că: „subcultura delincventă îşi extrage normele proprii din cultura globală, dar le inversează sensul. Conduita delincventului este normală, în raport cu principiile sub-culturii sale, tocmai pentru că ea este anormală după normele culturii globale”