Păcatul, eșecul libertății

Introducere

Pentru ateul lucid, răul nu este decât un aspect al absurdului, în timp ce pentru ateul obtuz este rezultatul temporar al unei organizări încă imperfecte a societății și a universului. Maniheii considerau răul ca având o esență, universul fiind un câmp de bătălie între forțele binelui și ale răului. Creștinii însă, au o perspectivă care nu implica ideea că răul este ”ceva”. Răul nu este un ”anti-Dumnezeu” , ci o lipsă, o imperfecțiune, o inadecvare a ființei. Păcatul nu este o natură, ci o stare a naturii în care există activitate, este o desparțire a voii personale de voința divină. Originea răului se află în libertatea făpturilor raționale și apare ca o revoltă față de Dumnezeu, a voinței personale. Cuvântul grecesc pentru păcat, "amartia", are sensul originar de ratare a ţintei, de rătăcire într-o direcţie greşită, arătând apucarea pe calea morţii în locul căii vieţii şi scoţând în evidenţă caracterul păcatului de eşec existenţial. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu în vederea ajungerii la asemănarea cu El, de aceea omul nu se împlineşte decât în Dumnezeu, în comuniunea cu El. Păcatul este tot ceea ce e în afara lui Dumnezeu, este căutarea împlinirii în afara lui Dumnezeu a dorului după veşnicie sădit de Dumnezeu în om şi care nu poate fi împlinit decât în Dumnezeu. De aceea păcatul nu ne împlineşte. Faptul că Dumnezeu numeşte păcat neîmplinirile noastre în lucrurile limitate e o mângâiere pentru că dovedeşte că Dumnezeu vrea să ne dea altceva, nelimitat, comuniunea şi asemănarea cu El.

În paradis, omul este chemat la comuniune care este un rod și al libertății, căci nu există relație de dragoste obligatorie sau impusă. Posibilitatea de a realiza existența umană este relatată în referatul biblic prin folosirea simbolului de pom al ”cunoștinței binelui și răului” (Facere 2, 9, 17). De menționat faptul că termenii ”bine” și ”rău” nu au conținutul convențional înțeles din zilele noastre, nu exprimă acțiuni juridice sau legaliste și nici categorii ale comportamentului, ci arată posibilitatea de a viețui sau eventualitatea morții.

Omul avea să guste din acest pom, ridicându-se de la el premisa vieții, urmând moartea, fiindcă a încercat să realizeze viața nu în felul în care se constituie viața, după modelul treimic de iubire și comuniune, ci după propriul model, unul al invidualității, al autonomiei și amorului propriu.

1. Căderea protopărinților, cauză principală a despărțirii de voia divină

1.1. Libera voință

Călcarea poruncii de către Adam în mod conștient, este o schimbare de bunăvoie a drumului său. În momentul când Eva a fost ispitită de șarpe și s-a îndulcit cu gândul, memoria ei a slăbit, trecând cu vederea cele spuse de Dumnezeu ” Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!”(Facere 3, 3). Voința omului s-a ”îndoit” în sensul că s-a împărțit în două, pierzând unitatea, s-a pierdut și puterea siguranței. Din hotărât și prezent în viața lui, omul devine nehotărât si absent prin fărâmițarea voinței. În interiorul omului se produce o schimbare de obiectiv, se pune pe sine scop și centru si astfel rupe relația dintre el și Creator, întrerupând mersul firesc spre îndumnezeire.

Liberul arbitru este cel care îl propulsează pe om spre transformarea rea. Relația cu Dumnezeu nu se rupe definitiv, omul nu pierde în Eden un bun pe care ar trebui să se întoarcă în trecut ca să îl recapete, ci pur și simplu a anulat dobândirea viitoare a unui bun, iar pentru primirea lui se impune reînceperea aceluiași mers. ”Păcatul strămoșesc a adus, însă, doar o fisură în această relație de participare. Și negreșit această fisură trebuie să se restaureze. Importanță primordială are această participare propriu-zisă și mersul spre desăvârșire” .

Porunca divină nu este un semn al tiraniei, ci apare ca o manifestare a bunătății și înțelepciunii din partea lui Dumnezeu, pentru ca omul să poată ajunge la starea de libertate deplin întărită, nu pentru a fi robit. Lumea a fost creată în seviciul libertății. ”Lumea nu are sens decât ca un câmp al dialogului dintre Dumnezeu și oameni” . Omul răspunde lucrărilor lui Dumnezeu prin propriile sale lucrări. El a fost curat de porniri rele şi cu o tendinţă spre binele comuniu¬nii cu Dumnezeu şi cu semenii, dar nu avea exercițiul întărit în această curăţie şi în acest bine. Omul era conştient şi liber, în conştiinţă şi libertate avea tendinţă spre cele bune. Nu avea o libertate asigurată împotriva posibilităţii de a fi robit de anumite pasiuni. Nu era păcătos, dar nici împodobit cu virtuţi dobândite şi cu gânduri curate consolidate. Era precum cel nevinovat care nu a gustat din fructul oprit, nu ca unul care se statornicise în respingerea păcatului.

Voința lui Adam nu era aplecată spre pofte, când se gândea la ceva judecata nu îi era influențată de vreo pornire a trupului, lumea nu îi impunea nici fizicului si nici sufletului său procesele ei care atârnă cu greutate și din care nu se poate ieși. Dar lumea nu avea nici trans¬parenţa aceea pe care o are pentru sfânt, care a învins în mod real opacitatea ei. Toate intenţii omului se întâl¬neau cu cele sugerate interior de Dumnezeu și erau bune foarte. Distincția între naturalul şi supranaturalul nu exista, ci erau îmbinate într-o singură ordine de viaţă clară şi bună în acelaşi timp. În acea stare, omul vedea toate lucrurile și acțiunile lui Dumnezeu drept daruri înaintate către el. ” Dumnezeu nu a creat pe om ca pe o piesă automată în angrenajul unei naturi inflexibile în procesele ei, ci ca subiect liber, capabil să flexioneze procesele naturii, ca să facă prin ele binele de bună voie şi să-şi arate prin aceasta conformi¬tatea cu voia cea bună a lui Dumnezeu, progresând în asemănarea cu El. O încadrare mecanică a omului în ordinea unei naturi mecanice ar fi făcut fără rost atât crearea lumii, cât şi a omului.” Rămânând deasupra automatismului naturii, omul ar fi putut să iubească cu adevărat pe Dumnezeu.

Neascultând porunca, omul renunță la libertate prin propria libertate. Măreția chipului dumnezeiesc în om constă în această libertate pe care Dumnezeu, din dragoste față de om, nu o încalcă. De aceea ne spune părintele Stăniloae că a fost nevoie de o singură voință pentru creație dar este nevoie de două voințe pentru îndumnezeire. "Persoana umană e cea mai înaltă creaţie numai pentru că Dumnezeu pune în ea posibilitatea iubirii, cum şi a refuzării ei. Dumnezeu riscă ruina eternă a celei mai înalte creaţii ale Sale, ca să poată fi cea mai înaltă. Paradoxul este ireductibil. Chiar în măreţia sa de a putea deveni dumnezeu, omul e capabil să poată cădea" . Când omul și-a plecat urechea spre șușotelile celui viclean, s-a lăsat înduplecat de el, a gustat din pomul cunoștinței binelui și răului și a început să privească cu pasiune goliciunea trupului său, într-un mod dominat de simțuri. Astfel omul a făcut loc răului în voința sa și din el a intrat în lume. Acesta avea puterea să transfigureze lumea prin îndumnezeirea sa, dar a ales răul iar natura suferă și suspină în urma hotărârilor sale. ”Încercând să se auto-îndumnezeiască, în loc să-și asume îndumnezeirea întru Dumnezeu și prin Dumnezeu, grădinarul universului a devenit, din acel moment, prădătorul lumii și propriul său fur” . Adam era predispus în mod natural să-l cunoască și să îl iubească pe Dumnezeu, dar a ales păcatul pentru că i-a fost sugerat, în aceasta constă rolul șarpelui. Răul din universul pământesc apare prin corupere, punctul esențial al căderii constă în faptul că omul a consimțit să se lase învins, s-a lăsat îmbătat de ideea de a deveni dumnezeu, nu s-a opus categoric.

1. BIBLIA sau Sfâna Scriptură, Editura IBMBOR, București, 2001;

2. *** Bioetica și Taina Persoanei, trad. Nicoleta Petuhov, Editura Bizantină, București, 2006

3. Augustin, Fericitul Confesiuni, trad. Eugen Munteanu, Editura Nemira & Co, București, 2006

4. Dulcan, Dumitru Constantin Inteligența Materiei, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009

5. Larchet, Jean-Claude Dumnezeu nu vrea suferința omului, traducere. Marinela Bojin, Editura Sophia, București, 2008

6. Idem, Creștinul în fața bolii suferinței și morții, traducere Marinela Bojin, Editura Sophia, București, 2004

7. Lossky, Vladimir Introducere în teologia ortodoxă, traducere Lidia și Remus Rus, Editura Sophia, București, 2014

8. Matsoukas, Nikos A. Teologia dogmatică și simbolică, vol. II, traducere Nicușor Deciu, Editura Bizantină, București, 2006

9. Nellas, Panayotis Omul – animal îndumnezeit, traducere diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2009

10. Popescu, Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Editura IBMBOR, București, 2006

11. Stăniloae, Dumitru Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 2003

12. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura IBMBOR, București, 1996

13. Yannaras, Christos Abecedar al credinței, traducere Preot Prof. Dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2007