Elemente dogmatice în Icoana Schimbării la Față

Argument

Întotdeauna, icoana ca imagine sacră, a dat pretutindeni mărturie despre Dumnezeu Care S-a făcut om pentru ca “omul să se îndumnezeiească şi să aibă viaţă, să devină cu adevărat chip înscris în veşnicie”. Icoana este poate centrul pietăţii spiritualităţii ortodoxe. Creaţia şi umanitatea sunt aşezate în lumina dumnezeiască mai ales prin icoana Schimbării la Faţă.Tema Schimbării la Faţă este fundamentată prin bogăţia profundă a teologiei şi frumuseţei icoanei izvor de reflecţie pentru marii teologi şi Sfinti Părinţi scriitori bisericeşti dogmatisind şi teologhisind Icoana Schimbării la Faţă a Lui Hristos-fiinţa inaccesibilă a Lui Dumnezeu şi energia Sa.Sfântul Grigore Palama a spus că „Dumnezeu este numit lumină după Esenţa şi Energia Sa” Lumina dumnezeiească nu este nici materială şi nici spirituală căci ea transcende ordinea celor necreate.

Schimbarea la Faţă ne aduce bucuria negrăită a comuniunii cu Dumnezeu, încredinţându-ne prin cuvântul evanghelic şi prin icoană, prin care se ajunge la fericirea cea adevărată. Deci icoana Schimbării la Faţă este întâlnirea omului cu Dumnezeu împărtăşindu-se din experienţa luminii taborice. Într-adevăr lumina Lui Dumnezeu este de nesuferit pentru că omul este robit de patimi,cei necuraţi experiază Harul Lui Dumnezeu ca pe foc care este iadul, dar pentru cei credincioşi a vedea Lumina Schimbării la Faţă înseamnă a vedea ,,Împărăţia Lui Dumnezeu venind întru putere”(Marcu 9,1).

Exprimată prin icoană, minunea Schimbării la Faţă a Mântuitorului Iisus Hristos cheamă pe Muntele Taborului întreaga umanitate, întreaga creaţie, să vadă lumina lui Hristos care luminează tuturor prin martorii acesteia, Apostolii Petru, Ioan şi Iacov şi ne face părtaşi la Dumnezeirea Sa - minunea Luminii, “căci Dumnezeu-Fiul ştie că firea omenească căzută are nevoie de ridicare şi de aceea dăruieşte cuvântul şi minunile Sale ca medicament pentru vindecarea necredinţei şi dobândirea nădejdii în mântuire şi viaţa cea veşnică”.

Schimbarea la Faţă - dovada slavei dumnezeieşti în trup

Ideea de întrupare divină, care este o dovadă a slavei dumnezeieşti în trup, ,,şi cuvântul trup s-a făcut” (In. 1, 14), se află explicit la originea cuvintelor proorocului Isaia care zice: "pentru aceasta Domnul Meu vă va da un semn: Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel" (Isaia 7, 14). Pe de o parte, aici se specifică naşterea unui fiu din fecioară - lucru cu adevărat paradoxal şi pentru care se foloseşte limbajul antinomic -, dar se şi menţionează numele pruncului, Emanuel, adică „Dumnezeu este cu noi”

Dacă antinomia "fecioară-fiu" este de domeniul tainei, numele Emanuel este cât se poate de explicit şi defineşte „intrarea lui Dumnezeu în planul omenescului dovedind firea omenească”. Necesitatea întrupării a uneia din persoanele Sfintei Treimi adică a Fiului lui Dumnezeu este implacabilă pentru planul de mântuire a neamului omenesc. Minunea întrupării lui Hristos din Feciara Maria este poate modul cel mai curat si mai nepăcătos posibil, prin naştere din Fecioară, ce reprezintă începutul mântuirii noastre. “Prin întruparea Fiului, însuşi Dumnezeu se coboară în uman, pentru ca umanul să urce spre Dumnezeu. Aici apare noutatea, că Hristos, Fiului lui Dumnezeu, Unsul lui Dumnezeu, Mesia, este Fiu al Tatălui din veşnicie şi Dumnezeu consubstanţial cu Tatăl şi cu Duhul, dar şi om desăvârşit, asemenea nouă, în afară de păcat. El este o singură Persoană, Persoana divino-umană a Fiului lui Dumnezeu întrupat care îşi arată slava Sa” Întruparea are ca precedent naşterea din veci a Fiului din Tatăl.Într-adevar, filiaţia lui Dumnezeu-Cuvântul faţă de Tatăl - şi numai faţă de Tatăl - rămâne un mister de neexplicat întrucât ea întrece orice putere omenească de pătrundere şi înţelegere.