Crearea lui Adam

INTRODUCERE

„Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie.” (Fc. 1,27).

În Vechiul Testament ideea de om își are temelia pe trăsăturile chipului divin din versetul citat. În lumina scrierilor inspirate omul este o ființă excepțională. Omul ne apare ca un factor central, cu un statut unic în relația lui cu Divinitatea. După Dumnezeu, Creatorul, Izvorul și Coordonatorul întregii existențe, omul este văzut ca un partener, căruia i s-a încredințat o mare responsabilitate și i se acordă întreaga atenție din partea Divinității. Toate actele revelaționale din Vechiul Testament privesc omul fie ca individ, fie ca societate, fie ca națiune, fie omenirea în totalitatea ei, indiferent dacă relațiile divino-umane sau invers, sunt directe sau indirecte. Omul este înfățișat în toată dimensiunea și complexitatea lui, de la poziția de „chip și asemănare a lui Dumnezeu”, sau coroană a creației până la cea a unei ființe decăzute și mizerabile.

Deși omul este coroana creației și are menirea de a urca treptele desăvârșirii divine, el este distinct de divinitate, dar totuși are în sânul creației un statut și un loc aparte, fiind numit capodopera universului . Între om și lumea animală este o separație netă, marcată îndeosebi prin actul special al creației, prin mediul special rezervat în grădina Edenului și prin responsabilitatea ce i-a fost acordată omului. El este mai de preț decât toate ființele văzute, întrucât Dumnezeu ne arată, chiar prin fapte, cât de mult prețuiește această ființă.

Ideea apărată permanent de spiritualitatea ortodoxă este aceea că „omul, ca întreg, oricât de insistent ar fi cercetat și oricât ar fi el înțeles, dincolo de toate aceste definiții parțiale, care acoperă un aspect sau altul al vieții sale, fără a reuși însă să o cuprindă, rămâne un adânc ce caută Adâncul său esențial, ființial – Dumnezeu; este o enigmă pentru el însuși, «taină teologică»” . Omul are o constituție teologică, este alcătuit teologic. Existența sa proprie nu este autarhie, ci teocentrie. Adevărul ontologic al omului nu se află în sinele său, înțeles în mod autonom, în însușirile sale naturale, cum spun teoriile materialiste, nici în partea lui spirituală: suflet, minte sau inimă, cum credeau filosofii antici, nici doar în persoana omului, cum învață anumite sisteme filosofice mai recente, ci în Arhetipul său, în Modelul său, spre care el tinde neîncetat . Fiind creat „după chipul și spre asemănarea” cu Părintele său ceresc, omul sau natura umană nu poate fi definită exhaustiv și cu exactitate, nu poate fi închisă, limitată, circumscrisă unei definiții exacte. Dumnezeu este mai presus de orice definiție, El este Taina Vieții și tot așa devine și omul, care se împărtășește din această Taină supraesențială, suprafirească .

Cea mai potrivită definiție, care să surprindă taina și dinamismul vieții omenești, este aceea de ființă de legătură între două lumi care se caută neîncetat și atât de mult una pe alta. El este inel de legătură a lumii materiale, însetate de sens și semnificație duhovnicească, purtând în ea un dor de împlinire în planul spiritual, cu lumea spirituală, aflată într-o permanentă stare de dăruire a bucuriilor ei nesfârșite și netrecătoare lumii materiale și omului .

Capitolul I

1.Crearea lui Adam și a Evei, familia prin excelență

„Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Fc. 2,7).

Motivul și scopul creării omului rezidă în Ființa dumnezeiască. Dumnezeu a creat lumea nu din necesitate, ci din iubirea și bunătatea Sa absolută ca și alte ființe să se împărtășească de iubirea Sa. Dumnezeu creează din prea plinul iubirii Sale, în centrul căreia îl așează pe om, în vederea unei comuniuni perpetue cu acesta . Dumnezeu este pentru noi cel mai mare bine care se poate concepe cu mintea. El întrece orice alt bine care se poate închipui de mintea omului și dacă creează viața acestuia, n-o face din altă pricină decât că este bun. Așa fiind și pentru că tocmai de aceea S-a hotărât să ne aducă la viață. Dumnezeu nu-și arată bunătatea doar pe jumătate, dăruind omului numai o parte din bunătățile Sale și păstrând pentru Sine în chip invidios cealaltă parte, ci își arată suprema bunătate tocmai prin aceea că l-a adus pe om din neființă la viață și l-a copleșit cu tot felul de daruri .