Cântarea bisericească în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție

Unitatea dintre credinţă şi rugăciune este menţionată chiar la primele manifestări liturgice (care aveau în centru frângerea pâinii) ale celei dintâi comunităţi creştine: „Stăruiau toţi în învăţătură şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciune” (Fapte 2; 24). Comunitatea credincioşilor mireni participă la Liturghie privind, trăind şi împărtăşindu-se de lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Iar prin toate acestea Îl slăveşte şi-I mulțumește, dar mai mult decât toate se roagă să-i facă parte de darurile Lui.

Astfel învăţătura transmisă de Sfinţii Apostoli, Euharistia în special şi rugăciunea în ansamblul ei stau împreună. Cântarea îndulceşte cuvintele de rugăciune şi de slăvire ale credincioşilor şi deci şi inima celor ce le rostesc. Prin aceasta face mai dulce chiar şi conţinutul rostit în chipul cântărilor şi deci persoana al cărui nume este lăudat şi rugat în chip melodios.

Cântarea este modul cel mai propriu de a vorbi despre Dumnezeu, sau lui Dumnezeu, ca despre şi Celui cu neputinţă de cuprins în noţiuni precise, limitate, şi exprimat în cuvinte corespunzătoare acestor noţiuni. Dar ea este modul cel mai propriu de a mulţumi din toată inima lui Dumnezeu, de a-L lauda şi de a I ne ruga.

Prin cântare omul îşi exprima şi bucuria şi durerile şi dorul, avânturile şi idealurile lui. Mai ales pentru omul simplu, mai aproape de natura de natură, cântarea este nedespărţită, ca mijloc de exprimare a sentimentelor, de uşurare şi de consolare. Nimic de mirare, deci, dacă muzica a fost pusă şi ea, ca toate celelalte arte, în serviciul sentimentului religios al cultului.

Prin cântare trăim taina lui Dumnezeu, ne unim cu existenţa lui negrăită, accentuăm prin simţire marea dorinţă de a ne face parte de darurile Sale. Prin cântare spunem mai mult decât putem exprima prin indiferent care cuvinte. Prin ea dăm un coeficient nemărginit admiraţiei măreţiei Lui, bunătăţile Lui, care întrece cuvintele noastre simple rostite, exprimăm inexplicabilul, apofaticul, dar şi mulţimea faţă de El, pe care nu o putem exprima prin simple cuvinte.

În concepţia creştină, prin darul cântării religioase, omul se aseamănă cu Îngerii şi Sfinţii, care şi ei dau neîncetat slavă lui Dumnezeu (Is. VI, 1-4; Iov XXXVIII, 7; Lc. II, 13; Apoc. IV). Este firesc, ca în cultul creştin, cântarea religioasă să ocupe, încă de la început un loc destul de important. Cu deosebire cultul ortodox foloseşte o bogată, variată şi preţioasă colecţie de cântări şi imne sacre, dintre care unele de origine biblică (psalmi şi unele cântări, ca cea a Maici Domnului, din Luca I, 46-55).

În forma actuală cultul din al tradiţiei bizantine este rezultatul unui proces îndelungat de formale, generalizare şi uniformizare, cu trăsături specifice care îl individualizează în contextul larg al tuturor manifestărilor liturgice creştine. Între trăsăturile esenţiale ale cultului divin ortodox, menţionăm: legătura lui strânsă, trainicăşi neîntreruptă cu primele veacuri creştine; caracterul sacrificial şi ierarhic; uniformitatea şi stabilitatea sa; bogăţia, varietatea şi frumuseţea elementelor de artă solemnitatea, fastul şi strălucirea formelor externe; caracterul ecleziologic sau comunitar; dimensiunea epifanicăşi escatologică; şi pancosmismul sau universalismul său (prin care înţelegem că rugăciunea Bisericii nu vizează doar persoana umană, ci şi făptura înconjurătoare sau spaţiul în mijlocul căruia omul îşi pregăteşte mântuirea).

Structura rânduielilor ortodoxe de cult este complexă, însă este alcătuită în aşa fel încât să transpară echilibrul liturgic, adică să se pună în evidenţă, în egală măsură, spre folosul participanţilor la cult şi spre slava lui Dumnezeu, aspectul sacramental, latreutic şi didactic al oricărei slujbe religioase. Rugăciunea obştească ortodoxă are astăzi o structură bine definită. În componenţa ei intră rugăciunile, cântările sau imnele liturgice, lecturile biblice sub diferite forme, gesturile sau mişcările rituale, mărturisirea credinţei şi arta sacră. Toate aceste elemente s-au dezvoltat pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, din îmbinarea lor armonioasă rezultând ceea ce numim ritul liturgic ortodox sau bizantin. Cântarea bisericească şi arta bisericească sunt părţi componenteale cultului divin. Ele nu apar în exteriorul vieţii liturgice ca ceva adăugat,ci în interiorul ei, ca părţi componente ale acesteia şi determinate deaceasta. Cu alte cuvinte, rugăciunea liturgică determină spiritul cântării şi al artei bisericeşti, iar acestea confirmă caracterul inspirat al rugăciunii.

Cântarea adresată lui Dumnezeu nu se dispensează de cuvinte, care prin mlădierea lor afectivă descoperă sensurile mai adânci şi mai iubitoare ale lucrării lui Dumnezeu, dar arată şi o mulţumire mai adâncă pentru faptele lui Dumnezeu săvârşite pentru noi.

Biserica Ortodoxă de aceea a evitat să introducă instrumente în cult, pentru că ele produc nişte sentimente care nu exprimă cunoştinţa clară a lui Dumnezeu despre care se ştie în mod limpede că e Persoană sau Treime in Persoane, - nici faptele ce le-a săvârşit, deci nici o afecţiune personală directă a credinciosului. Melodia instrumentelor poate scufunda pe credincioşi în simţirea vagă a unui adânc indefinit, in care se pot dizolva toţi, a unui abis care nu poate exprima lauda, mulţumirea, cererea noastră - aşa cum o face cantare cu viu grai a credincioşilor in Biserica Ortodoxă.

O întrebare ce frământă deopotrivă pe credincioşi şi slujitorii biserici deopotrivă este aceea „Au şi credincioşii dreptul de a cânta sau de a da răspunsuri la Sfintele Slujbe din cadrul cultului Bisericii Ortodoxe?”.

Voi încerca să evidenţiez aici mai multe temeiuri biblice şi patristice pentru a fundamenta cântarea comună a credincioşilor în biserici şi a dezminţi anumite voci exagerate prin care se limitează participarea activă prin cantare şi rugăciune credincioşilor la cultul divin.