Ticurile

Elemente cadru

Ticul reprezintå din punct de vedere clinic o mişcare bruscå, convulsivå, clonicå sau tonicå,survenind la intervale şi cu intensitate variabile şi pårând så reproducå în mod deformat un act motor obişnuit de tip involuntar sau voluntar. Ticul este precedat de resimţirea unei necesitåti imperioase,ilogice, de efectuare a miscårii, realizarea fiind

urmatå de o senza¡ie de destindere psihicå.

Deoarece grupul muscular interesat în contracţie corespunde unei sistematizåri funcţionale,ticul se încadreazå în patologia actului motor şi nu al miscårilor elementare. Caracterul brusc, convulsiv al miscårii de tic, care pare så transforme un gest reflex într-o caricaturå a lui (Charcot), deosebeşte ticul de stereotipiile motorii care constau

în reproducerea ilogicå, dar fidelå, a unor variate acte motorii (gesturi ca „scårpinatul“ sau „onicofagia“,deprinderi verbale); stereotipiile motorii sunt greşit denumite de unii autori „ticuri de obisnuintå“.

Ticul este considerat că un fenomen psihomotor din cauza urmåtoarelor carateristici:

– conştiinţa efectuårii iminente a miscårii, resimititå ca imperios necesarå de cåtre bolnav;

– conştiinţa concomitentå atât a lipsei totale de justificare a actului, cât şi a faptului cå efectuarea lui îl pune pe bolnav într-o situaţie de inferioritate;

- posibilitatea inhibiţiei voluntare a ticului, pentru un timp limitat, însotitå de o stare penibilå de tensiune psihicå, de o nelinişte crescândå, care cedeazå locul unei ståri de destindere, când dupå încetarea inhibiţiei voluntare, mişcarea se realizeazå într-o formå paroxisticå

Toate aceste elemente conferå ticului caracterul unui act compulsiv.

Pentru a împiedica apariţia ticului, bolnavul foloseşte deseori diverse atitudini sau stratageme antagoniste. Neguès (citat de Lemière, 1949) descrie ca exemplu cazul unui pacient care îşi lipea braţul stâng contractat de-a lungul corpului, împiedicând prin aceasta un tic de ridicare a umårului.

Ritmul şi intensitatea ticului sunt variabile. Absent în timpul somnului, ticul apare rar dimineaţa când bolnavul este odihnit; liniştea, obscuritatea, izolarea bolnavului de mediul såu obişnuit, diminueazå frecvenţă şi intensitatea ticului. Oboseala, emoţiile, ambianta obisnuitå (de obicei cea familialå), discuţiile cu privire la boalå, faptul cå bolnavul se simte observat, accentueazå ticul. Deseori, cauza agravårii sau ameliorårii nu poate fi sesizatå.

Prezenţa ticului nu tulburå executarea miscårilor voluntare. Astfel, pacientii cu ticuri ale membrului superior drept pot scrie normal, pot cânta la pian, pot face scrimå. În rare cazuri, când ticul nu este complet inhibat de mişcarea voluntarå, pacientul se opreşte o fracţiune de timp din executarea ei şi o reia după realizarea ticului.

Ticul poate fi uni- sau bilateral. El se localizeazå cel mai frecvent la fatå, cel mai des întâlnit fiind ticul pleoapelor, de obicei bilateral. Acesta poate consta din clipiri rapide sau contracţii tonice prelungite ale pleoapelor, alteori din miscåri de deschidere excesive ale fantei palpebrale.

Urmeazå ca frecventå ticul buzelor, ce constå din miscåri de tipul suptului, grimase etc.

Ticul nasului se poate manifesta prin miscåri asemånåtoare adulmecårii, încreţirea nasului etc.

Ticul combinå uneori mai multe miscåri ale musculaturii fetei. Se mai descriu: ticul limbii (miscåri de proiecţie anterioarå sau lateralå) şi ticul muşchilor masticatori.

Ticurile gâtului constau în miscåri care schiteazå gestul de afirmare, negare sau salutare.

O serie de alte inflexiuni ale gâtului se apropie prin caracterul lor de torticolisul clonic.

Ticurile trunchiului pot consta din miscåri asemånåtoare salutului, balansului etc.

Ticurile membrelor superioare cuprind miscåri de ridicare, de lovire a braţelor; unele miscåri, executate în special în segmentul distal al membrului, au mai mult caracterul de stereotipie decât de mişcare convulsivå (scårpinat, onicoclazie, tricoplastie,tricoelastie, tricotilomanie).

Ticurile membrelor inferioare pot cuprinde loviri sau zvâcniri bruşte ale picioarelor, în timpul mersului, genuflexiuni, opriri bruşte din mers,schimbåri de pas etc

Se descriu, de asemenea, ticuri respiratorii (oftat, sforåit, strånutat), ticuri denumite viscerale (de deglutiţie, de eructaţie, de vomå, de scuipat), ticuri fonatorii (emitere bruscå a unor sunete nearticulate, låtrat etc.) şi ticuri verbale (în sensul izbucnirii bruşte a unor sunete articulate, silabe, uneori cuvinte cu caracter obscen – coprolalie).

Ticul prezentat de un bolnav poate fi asimetric sau simetric, identic (reproducerea unei singure miscåri) sau variabil (tic mobil, întâlnit în special la copii).

Starea psihicå a pacientilor cu ticuri se caracterizeazå deseori printr-un oarecare grad de dezechilibru; pacienţii sunt instabili, au atenţia reduså,vointå slabå, „doresc prea mult sau prea puţin“,prea repede sau pentru prea puţin timp (Meige H,1922); emotivitatea este exageratå, dar nesustinutå, afectivitatea capricioaså, comportamentul neståpânit,prezintå exentricitåti. Înainte de apariţia ticului sau urmând acestuia, apar uneori fenomene obsesive şi fobii.

Sunt citate cazuri în care ticul însoţeşte semnele obiective ale suferinţei SNC. S-a descris astfel un tic al extremitåtii cefalice însoţit de semne electroencefalografice (EEG) de epilepsie, ce s-a remis prin tratament anticonvulsivant (Schächter M.,1950), manifeståri motorii de tipul ticului la începutul şi spre finele evoluţiei encefalitei letargice, în sindroamele postencefalitice (Seeman M., 1951).

Prezenţa ticurilor şi a stereotipiilor este frecventå la oligofreni.

Ticurile au anumite caracteristici care le deosebesc de alte tipuri de mişcări:

• dispar în somn;

• sunt involuntare, adică nu pot fi controlate;

• se accentuează în momente de tensiune, stări de anxietate, etc.