Stresul Aculturației

După cum am spus până acum, am putea înţelege că în timpul contactului intercultural schimbările culturale se produc într-un mod relativ direct. Similar, indivizii se vor schimba uşor, trecând prin procesul învăţării interculturale. Totuşi, nu se întâmplă în toate cazurile în acest fel. Culturile pot fi în dezacord, în special când scopurile interacţiunii sunt ostile, indivizii pot intra în conflict mai ales când sunt puţine resurse. Mai mult chiar, procesul învăţării poate implica conflicte psihologice, acolo unde, de exemplu, membrii grupurilor dominante şi non-dominate au valori incompatibile.

Pentru a surprinde acest aspect al aculturaţiei Berry (1970), a propus conceptul de stres asociat aculturaţiei. Stresul aculturaţiei este responsabil pentru evenimentele vieţii unui individ (înrădăcinate în contactul intercultural) când acestea depăşesc posibilităţile individului de a le face faţă. Frecvent, aceste reacţii includ niveluri ridicate de anxietate (asociate cu nesiguranţa modului în care o persoană ar trebui să trăiască în noua societate) şi depresie (asociate cu experienţa pierderii culturale).Această noţiune este, într-un sens larg, similară celei de şoc cultural propusă de Oberg în 1960, dar stresul aculturaţiei este preferat pentru două motive: primul, termenul de „şoc” are conotaţii psihologice, în timp ce termenul de „stres” este fundamentat pe studiile centrate asupra modului în care indivizii gestionează experienţele negative numite şi factori stresori prin angajarea în diferite strategii de coping. În aceste studii, indivizii sunt văzuţi ca potenţialităţi, capabili să facă faţă eficient stresorilor, şi să ajungă la variate efecte, variind de la foarte negative, spre foarte pozitive.

Al doilea motiv pentru care se preferă noţiunea de stres al aculturaţiei este acela că sursa experienţelor stresante se găseşte în interacţiunea dintre culturi şi nu într-o singură cultură. Astfel, utilizând termenul cultură este posibil să identificăm greşit rădăcina dificultăţii. Adevărul poate fi uneori găsit în cultura dominantă (ex.: când există prejudecăţi şi discriminare) sau în cultura non-dominantă (ex.: când există puţine resurse, precum educaţia, adaptarea la un nou mediu).

Un studiu complet despre aculturaţie trebuie să înceapă cu o examinare comprehensivă a celor două contexte societale: atât a societăţii de origine, cât şi a societăţii de primire. În societatea de origine, caracteristicile culturale care acompaniază indivizii în procesul aculturaţiei sunt necesar a fi descrise, în parte pentru a înţelege de unde vine persoană respectivă, şi în parte pentru a stabili itemii de comparaţie cu societatea de primire ca bază pentru estimarea distanţei culturale între cele două grupuri aflate în contact. Condiţiile politice, economice şi demografice cu care s-au confruntat indivizii în societatea de origine trebuie de asemenea studiate pentru a înţelege gradul de voluntariat existent în motivaţia pentru emigrare la indivizii aculturaţi. Migranţii se plasează pe un continuum motivaţional între polul reactiv şi cel proactiv, fiind iniţial motivaţi de factori constrângători sau de excludere, cu un caracter în general negativ, care îi forţează să părăsească societatea de origine, iar mai apoi sunt motivaţi de factori pozitivi, facilitatori, care-i determină să dezvolte atracţie pentru societatea de primire.

Importante în cultura de primire sunt orientările generale ale societăţii şi membrilor acesteia către pluralism şi atitudinile către grupurile specifice. Unele societăţi caută diversitatea, acceptă pluralismul cultural şi în consecinţă iau măsuri care se constituie într-un suport pentru menţinerea acestei diversităţi culturale văzută ca o resursă comun împărtăşită; această ideologie multiculturală pozitivă corespunde strategiilor de integrare din modelul lui Berry discutate mai devreme. Alte societăţi caută să reducă diversitatea prin politici şi programe de asimilare, în timp ce o parte din societăţi urmăresc marginalizarea sau segregarea diverselor populaţii de pe teritoriul lor. Societăţile care sprijină pluralismul cultural, oferă un cadru de acceptare a străinilor mai pozitiv din nouă motive: primul, sunt mai puţin înclinate spre impunerea schimbării culturale (asimilarea) sau excluderii imigranţilor (segregarea şi marginalizarea), al doilea, oferă un suport social atât instituţiilor existente în întreaga societate (ex.: curriculum multicultural în şcoală, asistenţă medicală etc.), cât şi implicării permanente a comunităţilor etnoculturale.

Berry (1997, 2002) a dezvoltat un model complex al factorilor de control asupra stresului aculturaţiei şi adaptării, figura 3 oferindu-ne sprijinul pentru o bună înţelegere a structurii acestuia.

Figura 3 - Factorii care influenţează stresul aculturaţiei şi adaptarea Berry, 2002

Partea centrală din figura 3 este reprezentat de cinci fenomene principale incluse în procesul aculturaţiei psihologice, începând cu aculturaţia de grup şi aculturaţia individuală, şi terminând cu adaptarea pe termen lung. Acest proces prezintă o puternică variaţie determinată de factorii mediatori, anteriori aculturaţiei (care nu pot fi mult schimbaţi de politicile şi patternurile culturii de primire) şi factorii mediatori, din timpul aculturaţiei (care pot fi controlaţi într-o anumită măsură). Aceste variabile sunt importante atât pentru grupuri, cât şi pentru indivizi şi pot fi considerate factori de risc sau protectivi în funcţie de gradul şi nivelul lor.