Pedagogie - învățarea experiențială

Teoria învăţării experienţiale oferă o viziune fundamental diferită asupra procesului de învăţare faţă de teoriile behavioriste sau teoriile mai implicite ale învăţării (bazate pe o epistemologie idealistă) care accentuează rolul metodelor tradiţionale.

Învăţarea experienţială a fost consacrată conceptual de către David Kolb în 1984. Autorul numeşte astfel această teorie a învăţării pentru două motive: unul ar fi că este inspirată de teoria lui Dewey, Lewin şi Piaget, iar altul ar fi de a sublinia rolul esenţial pe care experienţa îl joacă în procesul de învăţare. Teoria învăţării experienţiale se diferenţiază astfel de alte teorii cognitiviste - care accentuează în principal importanţa însuşirii, manipulării, reamintirii unor simboluri abstracte – sau behavioriste care neagă importanţa conştiinţei individului şi a experienţei sale subiective în procesul de învăţare. Noul concept nu trebuie privit (Kolb, 1984) ca o alternativă la teoriile behavioriste şi cognitiviste, ci ca o perspectivă integratoare holistică asupra învăţării care combină experienţa, percepţia, cogniţia şi comportamentul.

Învăţarea experienţială este definită de Kolb ca proces în care cunoaşterea este creată prin transformarea experienţei.

Modele care au stat la baza construirii teoriei învăţării experienţiale

Modelul cercetare acţiune al lui Lewin

Conform acestui model, învăţarea este facilitată eficient dacă aceasta începe cu experienţa prezentă, urmată de colectarea de date şi observaţii despre experienţă. Datele sunt ulterior analizate, iar concluziile acestei analize sunt apoi utilizate de actori în experienţă pentru a le modifica comportamentul şi alegerea unor noi experienţe. Astfel, învăţarea este concepută ca un ciclu compus din patru stadii:

1. Experienţa concretă imediată – bază pentru observaţie şi reflecţie;

2. Observaţie şi reflecţie;

3. Formarea conceptelor abstracte şi generalizărilor;

4. Testarea implicaţiilor conceptelor în noi situaţii.

Acest model a fost valorificat de Kolb în construirea teoriei învăţării exprienţiale pentru două aspecte:

1. Subliniază importanţei experienţei concrete pentru validarea conceptelor abstracte. Prin raportarea la experienţa personală, persoana care învaţă asigură un sens personal, subiectiv, viu al conceptelor abstracte şi în acelaşi timp oferă un punct de referinţă public, concret pentru validarea şi testarea conceptelor create în procesul de învăţare.

2. cercetarea acţiune se bazează pe procesele de feedback. Feedbackul prezent în învăţarea socială şi în procesul rezolvării de probleme oferă o bază pentru un proces continuu al acţiunii orientate către scop şi pentru evaluarea consecinţelor acestei acţiuni. Lewin considera că ineficienţa proceselor se datorează în final lipsei unor procese de feedback adecvate, unui dezechilibru între observaţie şi acţiune.

Scopul acestui model este de a integra cele două procese – al acţiunii şi al observării efectelor acesteia pentru a genera un plus de învăţare.

Modelul învăţării la J. Dewey

Modelul propus de Dewey este similar modelului lui Lewin, cu deosebirea că evidenţiază mai explicit modul în care învăţarea transformă impulsurile, sentimentele şi dorinţele în acţiuni cu scopuri mai înalte. Formarea scopurilor, conform lui Dewey (1938), este o operaţiune intelectuală complexă ce implică:

1. observarea condiţiilor înconjurătoare,

2. cunoaşterea a ceea ce s-a întâmplat în condiţii similare în trecut, cunoaştere obţinută în parte din amintiri, din lecturi, din informaţii, sfaturi, atenţionări primite de la cei care au o experienţă mai largă,

3. judecata, care înseamnă punerea împreună a ceea ce este observat şi a ceea ce este aflat de la ceilalţi pentru a crea un sens. Un scop diferă de un impuls sau de o dorinţă prin aceea că se prevăd consecinţele acţiunii date fiind anumite condiţii prezente.

Problema crucială a educaţiei este (Dewey, 1938) de a obţine amânarea acţiunii imediate până când intervin observaţia şi judecata. Anticiparea consecinţelor acţiunii trebuie să se împletească cu dorinţa şi impulsul pentru a determina acţiunea.

Modelul învăţării experienţiale după Dewey poate fi reprezentat ca un ciclu de patru stadii: impuls, observaţie, cunoaştere, judecată. Procesul învăţării integrează la Dewey experienţă, concepte, observaţii, acţiune. Impulsul experienţei dau ideilor forţă, iar ideile dau impulsului direcţie. Amânarea acţiunii imediate este necesară pentru ca observaţia şi judecata să intervină, iar acţiunea este esenţială pentru realizarea scopului.

Teoria lui Piaget asupra învăţării şi dezvoltării cognitive

Pentru Piaget, dezvoltarea cognitivă presupune trecerea de la cunoaşterea concretă la cunoaşterea abstractă, construită, de la un mod de cunoaştere activ egocentric, la un mod de cunoaştere interiorizat reflectiv. Procesul de învăţare (Piaget, 1970) are loc într-un ciclu de interacţiuni între individ şi mediu, concepţie similară celor construite de Lewin şi Dewey. În termenii lui Piaget, cheia învăţării este interacţiunea reciprocă a proceselor de acomodare a conceptelor sau schemelor la experienţă şi de asimilare a evenimentelor şi experienţelor din lume în conceptele şi schemele existente. Învăţarea sau adaptarea inteligentă are loc prin tensiunea echilibrată a celor două procese