Fundamentele Pedagogiei

Etapele de dezvoltare

În esenţă, ştiinţa este considerată ca fiind forma cea mai evoluată de cunoaştere a realităţii obiective, a diverselor ei forme de existenţă. Ea înglobează totalitatea cunoştinţelor despre această realitate, constituite într-un sistem, care pot fi demonstrate şi verificate. Prin aceasta, cunoaşterea ştiinţifică se deosebeşte de cunoaşterea empirică şi preştiinţifică.

Kant afirma că educaţia este „una din cele mai măreţe invenţii ale geniului uman” pentru că îşi propune să dezvolte în individ toată perfecţionarea de care este capabil. Deşi educaţia, datorită complexităţii sale ca fenomen social întră în sfera de reflecţie a mai multor ştiinţe, cea care o are ca obiect central de studiu este pedagogia. Educaţia a apărut o dată cu societatea umană, deci ea a precedat apariţia ştiinţelor. Pedagogia a apărut ca ştiinţă a educaţiei la sfârşitul sec XIX şi începutul sec XX, deşi ea s-a constituit mult mai devreme. Ea a evoluat în 2 planuri:

a) planul diacronic (planul istoric)

b) planul sincronic (situaţia contemporană, actuală)

a) În plan diacronic evoluţia pedagogiei este un proces istoric şi dinamic de dezvoltare şi diversificare continuă, care a parcurs 4 etape de evoluţie:

• etapa desprinderii pedagogiei de filosofie

• etapa consolidării pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei – valorificarea progreselor înregistrate de ştiinţele socio-umane (prima jum sec XX) marcată prin 2 tendinţe opuse: tendinţa de psihologizare şi tendinţa de sociologizare

• etapa afirmării pedagogiei – plasată în a doua jumătate a sec XX şi marcată de extinderea cercetărilor interdisciplinare şi transdisciplinare care au condus la lărgirea obiectului de cercetare

• etapa aprofundării discursului pedagogic – specifică sfârşitului sec XX marcată de aparitia noilor ştiinţe ale educaţiei.

b) în plan sincronic perioada contemporană a pedagogiei cuprinde 2 tipuri de evoluţie:

• evoluţii externe

• evoluţii interne

Evoluţiile externe se referă la faptul că pedagogia a cunoscut anumite dezvoltări în exteriorul ei, adică din pedagogia generală (trunchiul comun) s-au desprins următoarele domenii:

- pedagogia comparată

- pedagogia experimentală

- psihologia educaţiei etc.

- filosofia educaţiei

- pedagogia şcolară

- psihopedagogia specială

Evoluţiile interne se referă la schimbările interne în cadrul pedagogiei generale, adică în interiorul pedagogiei generale s-a compartimentat în 4 subdomenii:

- IP tinde să devină baza teoretică a celorlalte 3 domenii

- TMC, TMI, TPE

Sintagma ştiinţele educaţiei tinde să ia locul termenului de pedagogie, acest proces fiind legat de evoluţiile epistemologice actuale, de cerinţele de compartimentare şi specializare a domeniilor de cercetare. Ştiinţele educaţiei au avut debutul pe scena ştiinţifică în jurul anilor ’60, când de la „ştiinţa educaţiei” (pedagogia) s-a trecut la ştiinţele educaţiei .

Structura sistemului ştiinţelor educaţiei

D. Potolea a grupat în nucleul ştiinţelor educaţiei 4 ştiinţe care reconstituie pedagogia generală. Necesitatea delimitării celor 4 ştiinţe s-a făcut din raţiuni teoretice, pentru a cuprinde diversitatea noilor cercetări pedagogice într-o unitate.

FP = introducere în pedagogie – o ştiinţă care are ca obiect de studiu educaţia vizând un studiu introductiv în:

- problematica educaţiei

- conceptele fundamentale ale educaţiei

- instituţiile consacrate educaţiei

TMC = teoria şi metodologia curriculum-ului – este o teorie a acţiunii, este o metodologie a proiectării, implementării şi evaluării curriculum-ului.

TMI = teoria şi metodologia instruirii – subteorie a teoriei generale despre educaţie care defineşte conceptele de bază ale didacticii generale:

procesul de învăţământ

obiectivele pedagogice

conţinutul învăţământului

metodologia didactică

proiectarea pedagogică

evaluarea didactică

forme de organizare ale instruirii

TPE = teoria şi practica evaluării – este teoria privind evaluarea învăţământului în ansamblu, care priveşte relaţiile învăţământului cu alte subsisteme sociale: economic, cultural, moral, sociologic, profesional.

Evolutiile externe:

Discipline pedagogice particulare (vizează criteriul epistemologic)

• pedagogia preşcolară

• pedagogia şcolară

• ped. Înv. superior

• pedagogie specială

• metodicile

• pedagogia socială

Ştiinţe specializate ale educaţiei

istoria învăţământului

istoria doctrinelor educaţionale

pedagogia comparată

metodologia cercetării educaţionale

orientarea şcolară şi profesională

Ştiinţe ale educaţiei de factură interdisciplinară

psihologia educaţiei

sociologia educaţiei

filosofia educaţiei

antropologia culturală a educaţiei

managementul educaţional

Concluzii : între disciplinele pedagogice particulare şi ştiinţele specializate ale educaţiei ca şi între acestea din urmă şi ştiinţele educaţiei interdisciplinare se stabilesc relaţii reciproce de interacţiune şi interdependeţă.