Creativitatea și Tentația Demonstrației

Teatrul este o experienţă proprie în care te bucuri ca într o trăire personală de durerile şi biruinţele ce nu ţi aparţin decât în închipuirea ta; este, deci, o şcoală în idee. Teatrul, însă, nu trebuie să evidenţieze actorul, ci ideea ascunsă în textul dramatic. Paradoxal este faptul că arta actorului este autonomă faţă de ideea de teatru. Ea ajută la cunoaşterea comportamentului uman în raport cu istoria, societatea, cu evenimentele pe care le întîlneşte în trăirea obişnuită actorul. Din păcate, mulţi oameni de teatru (regizorii, mai ales şi chiar unii profesori), dintr-un eclectism teoretic, din lipsa unei coerenţe în aplicarea metodelor în lucrul efectiv, amestecă ideea de teatru cu cea de perfecţionare a artei actorului. Confuzie fatală! Munca asupra artei actorului şi a perfecţionării, chiar a înţelegerii acestei profesii, cere mai mult timp de formare şi de instruire pe mai multe planuri. Şi pe plan teoretic, şi pe plan practic, pentru că arta actorului, dacă nu este şi o descoperire şi o iniţiere în acelaşi timp, nu e nimic. E o strâmbătură şi-atât, cum se vede în atâtea producţii, şi pe sticla televizoarelor, şi pe multe scene. Scopul şcolii de teatru este ca actorii să descopere calea către adevăr. Şi totuşi – ce înseamnă pentru un actor adevărul? Înseamnă totul, expresia totală a naturii umane.

Profesorul Cojar spune: Arta autentică a actorului nu se probează decât prin experimentarea de către fiecare subiect creator capabil de a actualiza alterităţile virtuale prin asumare efectivă, nu doar simbolică, a unor moduri posibile şi imprevizibile de a fiinţa. Îmi permit să adaug că acest lucru depinde în cea mai mare măsură de cum a învăţat să gândească despre sine, despre nebănuitele lui resurse, precum şi despre ceea ce este de fapt arta actorului în şcoala în care s-a format.

Însă, de foarte multe ori, intenţia bună de a învăţa e minată continuu de tendinţa rea de a prelua mecanic şi în grabă de către student, precum şi de tradiţia de predare la modul direct, practic, empiric a unor fragmente de măiestrie de către profesor. Cel mai grav lucru este acela de a-i învăţa pe studenţi să se prefacă, deorece asta le alterează cu siguranţă talentul. Arta actorului autentic nu are nimic în comun cu teatrul. De exemplu, o profesoară de limba română poate să vicieze dezvoltarea organică a unor copii dându-le intonaţii pe care ei trebuie să le imite. Unii dintre tinerii care se prezintă la examenul de admitere la facultate, inspiraţi de televizor şi urmărind succesul cu orice preţ, „gloria” imediată, dacă se poate, fac, literalmente „ca toţi dracii”. Cu aceştia şi cu toţi ceilalţi elevi ai săi, dascălul trebuie să lucreze după principiul Violei Spolin: „Nu succesul, ci procesul.” Aceasta sintagmă ar trebui să fie crezul activităţii sale pedagogice, căci nici un profesor nu este scutit de menirea de a forma oameni.

Metodele tradiţionale folosesc în special constrângerea şi supunerea, în locul expresiei libere. Totuşi, fără libertate nu există creaţie. Constrângerea conduce implicit la autocenzura comportamentului organic, la duplicitate. Se doreşte sinceritate, dar în realitate se cultivă contrariul: minciuna, ipocrizia, falsificarea. În esenţă, constrângerea distruge procesele spontane vii atât de necesare în crearea adevărului, atât pe scenă, cât şi în laboratorul de arta actorului.

Cultivarea modelului şi a modelării conform cu un model ideal răstoarnă sensul preocupării de la însuşirea unei metode proprii de creaţie la imitarea comportamentului exterior. Teatrul, ca şi viaţa, se sustrage oricăror formule. Singura regulă este aceea de a nu stabili reguli, ci de a crea mereu „legile" personale de care ai nevoie.

Dacă facem o retrospecţie descoperim că pedagogia modelului are un parcurs istoric însemnat până la apariţia pedagogiei de tip stanislavskian. Artele plastice au reprezentat motivul principal al apariţiei acestui tip de pedagogie în istorie, deoarece mijlocul de predare era demonstraţia şi exerciţiul practic. „Din cele mai vechi timpuri, marii artişti au avut ucenici care au învăţat prin preluare de la maestru. [ ] Modelul se referă în teatru la modelul-personaj şi modelul-actor (adică la actorul-profesor care predă arătând sau spunând cum se joacă rolul, cum trebuie actorul-student să vorbească, să se mişte, etc.)”

Pedagogia modelului conduce negreşit la diverse pericole, dar îl voi numi doar pe cel care are legătură cu subiectul tratat, şi anume: imitarea împiedică organicitatea şi creativitatea, deci mimează creaţia. Modelarea prin constrângere duce la senzaţia de inconfort scenic, determinată în principal de ruptura dintre obiectul modelat şi subiectul care modelează. Condiţiile de constrângere şi inconfort psihic şi chiar fizic duc inevitabil la blocarea tuturor proceselor psihice specifice Viu-lui, împiedicând „geniul de moment” să se manifeste. Într-un astfel de climat, creativitatea este suprimată.