Imagine publică

Imaginea publicã poate fi definitã ca un complex de reprezentãri colective ale

unui grup, generate de rememorarea sau reactualizarea unor imagini legate de

trãirile sale efective. Acestea sunt fixate sau selectate pe retina timpului prin imagi-narul

social ca „expresie nemijlocitã a unor activitãþi vitale de naturã psihicã“2 . Ima-ginea

publicã are, evident, un caracter impersonal, colectiv ºi primordial. Ca expresie

a inconºtientului colectiv, imaginea publicã poate fi definitã ca proiecþie simbolicã

a unor experienþe fundamentale în viaþa umanitãþii care îi conferã sens sau semni-ficaþie

prin atitudinea indivizilor faþã de aceste experienþe: „Imaginea primordialã

poate fi interpretatã ca un precipitat mnemic, o engramã (Semon), apãrutã prin con-densarea

a nenumãrate procese asemãnãtoare. În aceastã viziune, imaginea este un

precipitat, deci o formã tipicã fundamentalã, a unei anumite trãiri sufleteºti, con-tinuu

repetate“3 .

„sine politic“34 . Acest termen se referã la întregul ansamblu de

orientãri ce privesc lumea politicã, inclusiv pãrerea unui individ faþã de propriul rol

politic. Atitudinile, credinþele, sentimentele indivizilor faþã de lumea politicã sunt

diferite. Ele sunt rezultatul acumulãrii unor informaþii ce privesc lumea politicã ºi

include pãreri pozitive, negative sau neutre. Identificarea individualã cu simbolurile

politice variazã de la extrem de puternic la foarte slab. Indivizii se pot aºtepta foarte

mult sau deloc din partea guvernului la servicii, protecþie sau asigurãri. În concluzie,

„sinele politic“ al unui individ cuprinde: sentimente de naþionalism, patriotism sau

loialitate tribalã, identificare cu anumite grupuri particulare; atitudini ºi evaluãri alediferitelor probleme ºi personalitãþi politice, informaþii cu privire la structuri ºi

proceduri politice, dar mai ales o imagine a propriilor drepturi, responsabilitãþi, a

propriei poziþii în cadrul lumii politice.

Testamentul politic, scris între 1635-1640, dar publicat în 1688 la Amsterdam ºi

dedicat lui Ludovic XIII, Richelieu (1585-1642) considerã cã pentru un rege esen-þial

este sã fie nu bun ºi virtuos, ci puternic: „Puterea este unul din lucrurile cele mai

necesare pentru mãreþia regilor ºi pentru fericirea guvernelor lor. Prin urmare,

regele are nevoie de o armatã puternicã, de venituri mari ºi de o bunã reputaþie.

Strãlucirea regimului nu face decât sã traducã mãreþia sa. Ea imitã astfel pe cea a

lui Dumnezeu ºi depãºeºte pe cele care au existat vreodatã […]“12 .

Atât Richelieu, cât ºi Bossuet readuc în actualitate sistemul de metafore al

Antichitãþii prin care Platon ºi Aristotel legitimau monarhia ca cea mai bunã formã

de guvernãmânt, opusã tiraniei ºi celorlalte regimuri corupte. La metafora timonie-rului

ºi la cea organicistã a unitãþii dintre corp ºi creier se adaugã teoriile patriarhale

deghizate sub metafora: „un singur pãstor la o singurã turmã“, întrebuinþatã de

Richelieu. „Un singur pilot este la cârma statului. Nimic mai periculos decât diverse

autoritãþi egale în administrarea afacerilor“. Tot astfel, nimic mai periculos decât o

guvernare colectivã: „Un corp […] având mai multe capete nu poate avea un acelaºi

spirit. Adeseori, el nu poate fi ajutat nici sã cunoascã, nici sã sufere, binele sãu

propriu fiind compus din tot atâtea miºcãri diverse din câte subiecte diferite este

compus“13 . Motivul pentru care Richelieu se aratã un adversar implacabil al oricãrui

fel de conducere colegialã a Regatului, inclusiv al stãrilor generale, este cã aceastaaduce prejudicii nu numai puterii ºi prestigiului regal, dar ameninþã însãºi unitatea

regatului prin faptul cã favorizeazã acþiunile subversive ale adversarilor lui. Un par-lament,

compus din mai multe stãri, paralizeazã deciziile, deoarece interesele contra-dictorii,

înaintate spre a fi soluþionate, produc „un fel de aberaþie în a cunoaºte relele

dacã nu existã tendinþa de a le remedia“. Încheierea lucrãrilor stãrilor generale (din

1614) a fost fãrã rezultate. „A trebuit sã încãrcãm provinciile cu taxe pentru a plãti

pe deputaþii lor.“ În plus, „comunitãþile nu înþeleg niciodatã binele lor. Motivul este

cã, într-o comunitate, numãrul nebunilor este mai mare decât cel al înþelepþilor ºi,

aºa cum spunea Seneca, spiritele nu sunt atât de bine dispuse ca cele mai bune lu-cruri

sã placã unei cât mai mari pãrþi“14 .

Dacã în calitate de prim-ministru al regelui Ludovic XIII Richelieu se mândreºte

de a fi contribuit la prestigiul „numelui Majestãþii Sale“ peste hotare, nu aceeaºi este

pãrerea sa despre Ludovic XIII însuºi. În capitolul I al Testamentului el criticã lipsa

de interes a regelui pentru protocolul ºi eticheta de la Curte, dovedind o finã intuiþie

cu privire la forþa imaginii în construcþia majestãþii puterii regale. Lipsa de fast

exterior a Curþii regale îl nemulþumeºte, de asemenea, pe primul ministru. Mobilele

sunt vechi ºi ieftine, caii ºi atelajele sunt neîngrijite, iar oaspeþii de seamã sunt serviþi

de servitori „simpli ºi murdari, încât strãinii au avut adeseori prilejul sã râdã de noi“.

O altã cauzã care îl determinã pe Richelieu sã pledeze constant pentru forma de

guvernãmânt monarhicã este raþiunea de stat, o obsesie constantã a guvernãrii sale.

Concretizatã adesea în formula anticã: Salus Republicae suprema lex, ea este una

din raþiunile „pe care raþiunea nu le cunoaºte“, dupã cum va spune Pascal. Raþiunea

de stat este apanajul spiritelor cultivate, superioare, care pot „descoperi viitorul prin

prezent“. ªi în aceastã privinþã afinitãþile cu imaginea omului politic la Platon

provin din pedagogia socialã de la baza formãrii ºi educaþiei acestuia pentru arta

dificilã a guvernãrii: „Omul de stat nu trebuie sã se lase deturnat de la scopurile pe

care i le dicteazã raþiunea de stat de cãtre scopurile prezente ale duºmanilor de stat

sau de cãtre artificierii lor. El trebuie sã-ºi reprime orice alt sentiment, chiar bun,

dacã este prejudiciabil statului. Omul de stat nu trebuie sã se lase impresionat de

teamã, teroare sau panicã; mai mult, nu trebuie sã se lase dominat de sentimente

împotriva adversarilor lui, nici de tandreþe pentru bãrbaþii sau femeile iubite“15 .