1.O organizaţie a statelor lumii care să vegheze la pacea mondială nu este o idee specifică celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. Conceptul de securitate colectivă, unul concurent celui de “război rece” şi care stă la baza instituţiei, ţine de începutul modernităţii. La negocierile de pace de la Utrecht (1711 – 1713) s-a luat în discuţie problema limitării suveranităţii statelor, ca o premisă a înlăturării războaielor, şi alcătuirea unei “alianţe universale” care să ia toate măsurile necesare, inclusiv militare în caz de agresiune. Deşi pentru următoarele secole, “independenţa” statelor a fost mult prea importantă pentru a accepta un asemenea organism suprastatal (acesta fiind motivul pentru eşecul Societăţii Naţiunilor, instituţia creată după primul război mondial pentru a face imposibil un viitor conflict, în perioada interbelică), cele două principii esenţiale ale securităţii colective (alianţa tuturor statelor şi principiul solidarităţii generale împotriva agresorului) s-au impus factorilor de decizie în plan internaţional.
Crearea ONU.
În timpul celui de-al doilea război mondial (1939 – 1945), preşedintele american F. D. Roosevelt a propus, pentru a perpetua solidaritatea Naţiunilor unite în războiul contra Germaniei şi pentru a regla problemele inerente lumii postbelice, crearea unui nou mecanism de securitate colectivă care să înlocuiască Societatea Naţiunilor (din care SUA nu au făcut parte). În pofida reticenţelor exprimate de britanici (favorabili revenirii la securitatea regională, după experienţa Societăţii Naţiunilor dintre cele două războaie mondiale) şi de sovietici (cărora ONU le apărea ca o instituţie anglo-saxonă; neîncrederea lor era sporită de faptul că fuseseră excluşi din Societatea Naţiunilor în 1939 ca urmare a războiului cu Finlanda), proiectul unui asemenea for a fost inclus pe agenda discuţiilor între aliaţi.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
