Componenta Militară a Războiului Rece

Ordinea mondială de după 1945 prezintă multe similitudini cu cea din perioada anterioară anului 1914: două alianţe rigide (atunci Tripla Alianţă sau Puterile Centrale şi Tripla Înţelegere sau Antanta) care lăsau puţin spaţiu de manevre diplomatice. Blocurile militare constituite în a doua jumătate a secolului XX (NATO şi Tratatul de la Varşovia) au fost rezultatul mai multor factori:

* Noua instrumentare a politicii americane de “îndiguire”.

* Răspunsul sovietic.

* Reacţiile aliaţilor.

Toţi actorii timpului trăiau sub teroarea unor posibile agresiuni. Iar conturarea blocurilor militare a condus la acutizarea polarizării în planul relaţiilor internaţionale şi la stimularea cursei înarmărilor.

a) Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Pilonul acestui organism internaţional este reprezentat de Statele Unite ale Americii. Iniţial, guvernul american a manifestat rezerve faţă de cererile de ajutor militar ale aliaţilor europeni. Reticenţele americane derivau din:

* Ar fi însemnat prima alianţă militară pe timp de pace din istoria Statele Unite.

* Neîncrederea în posibilitatea unui atac militar sovietic (ci doar a unei agresiuni politice) împotriva Europei de Vest mai devreme de 10-15 ani. Motivaţiile acestei atitudini americane erau legate de dificultăţile economice pe care le cunoştea societatea sovietică şi de superioritatea atomică americană.

* Creşterea masivă a eforturilor de apărare – cu implicaţiile financiare – periclita, în viziunea americană, succesul politicii de îngrădire concepută la moment ca o acţiune politico-economică, de a asigura prosperitatea economică.

* Statele Unite nu erau, pe de altă parte, dornice să fie situate pe acelaşi palier, al egalităţii de decizie, cu aliaţi insignifianţi.

Acceptarea s-a făcut şi din dorinţa de a dubla capitalul financiar cu unul de încredere. Însă evoluţiile politice din estul Europei (cu comunizarea rapidă a statelor din sfera de influenţă sovietică) şi, mai ales, criza Berlinului (iunie 1948 – mai 1949) au propulsat ideea militarizării politicii de îngrădire, a creării unui organism militar aliat. În potenţialitatea unui conflict, Statele Unite au dorit să-şi înarmeze aliaţii. Un alt factor care a condus la realizarea alianţei a fost reprezentat de presiunea europenilor (W. Churchill preconiza o uniune comună de apărare a Occidentului), conştienţi de slăbiciuni şi de faptul că războiul este lângă ei. Au existat mai multe încercări ale statelor vestice de a ajunge la o apărare comună: Tratatul de alianţă şi asistenţă mutuală încheiat la Dunkerque de Franţa şi Marea Britanie (4 martie 1947), Pactul de la Bruxelles (17 martie 1948 şi care stă la baza Uniunii Occidentale), semnat de Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg şi îndreptat nu numai împotriva Germaniei, ci a oricărui agresor.

Europa nu însemna însă foarte mult din punct de vedere militar fără participarea americană. La 4 aprilie 1949, 12 state (Statele Unite, Canada, Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia, Norvegia, Islanda, Danemarca şi Portugalia) semnau la Washington D. C. Tratatul Atlanticului de Nord .

Tratatul este considerat o piatră de hotar pentru gândirea strategică preventivă, deşi nu stabilea dimensiunea obligaţiilor / îndatoririlor şi nu includea obligaţia automată de întrajutorare. Statele Unite erau angajate în mod oficial în Europa.

Textul semnat face în preambul un apel explicit la comunitatea de civilizaţie şi de idealuri care leagă ţările contractante (democraţie, libertatea individului etc.).

Articolul 5 este esenţial, deoarece prevede că “orice atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele [părţi semnatare], petrecut în Europa sau în America de Nord, va fi considerat drept un atac împotriva tuturor părţilor semnatare …”.