Metodele Cercetării Geografice

Folosirea termenului de metodă în activitatea ştiintifică se refera la metodologie care cuprinde totalitatea demersurilor, proceselor şi mijloacelor utilizate pentru dobândirea cunoaşterii obiectului de cercetat. Având în vedere că în activitatea ştiinţifică se folosesc metode de cercetare comune, geografia dispune de o parte din acestea, dar pentru anumite ramuri, ea are la bază metode specifice.

Geografia este o ştiinţă complexă atât prin obiectul de studiu (mediul geografic sau Învelişul geografic), cât şi prin metodele de investigaţie folosite intră în contact cu alte domenii ştiinţifice. Cu unele, interferenţa este mai mare (geologia, biologia, meteorologia etc.), cu altele mai mică. De la acestea foloseşte diferenţiat o serie de informaţii generale sau specifice privind formarea, organizarea şi structura unor elemente, apoi legi, releţii etc. La rândul lui, domeniul geografic constituie unul din mediile de aplicare şi verificare a unor idei din celelalte ştiinţe, iar rezultatele reprezintă o bază în lărgirea acestora.

Pentru a studia caracteristicile generale ale unor fenomene sunt necesare observaţii îndelungate (de exemplu fluctuaţiile demografice ale unei regiuni). Pentru înţelegerea unor procese actuale trebuie să cercetăm cauzele ce îşi au rădăcinile în trecut, acest lucru creând premisele anticipării unor efecte. O descriere exhaustivă a unui spaţiu geografic înseamnă implicit şi o dinamică a evoluţiei acestuia.

Metodele folosite în cercetarea geografică se împart în trei categorii după specificul lor:

I. Metode generale aplicate în mai multe ştiinţe

- Metoda dialectică – permite descifrerea corectă a relaţiilor dintre părţile componente ale sistemelor geografice, cât şi înţelegerea tuturor proceselor care se produc în geosistem. Denumirea de dialectic (ă) vine din greacă şi înseamnă proces de raţionare menit să ducă la obţinerea adevărului şi a cunoaşterii în legătură cu un subiect sau altul, aşadar această metodă ajută cercetătorul să înţeleagă şi să aplice în mod creativ o serie de categorii filozofice şi ştiinţifice, cum sunt cele de esenţă şi fenomen, conţinut şi formă, necesitate şi întămplare, cauză şi efect, interdependenţă, posibilitate şi realitate, general şi singular.

- Metoda analizei. Mediul geografic reprezintă un sistem complex. Cunoaşterea acestuia implică urmărirea fiecărui component, a elementelor specifice lui, a legaturilor dintre componente şi elemente. Deci, disecarea întregului în părţi şi studierea în detaliu a lor. Aceasta va permite nu numai cunoaşterea alcătuirii si structurii sistemului, dar şi înţelegerea modului de funcţionare a lui şi a componentelor sale pe baza ansamblului de relaţii ce se stabilesc.

De exemplu: o câmpie de subsidenţă reprezintă un sistem ce se caracterizează prin anumite trăsături ale reliefului, dinamicii apei râurilor, un anumit topoclimat şi o bioceneză specifică; cunoaşterea acestui sistem implică analiza fiecărui element, stabilirea relaţiilor dintre elemente cu reflectare în peisaj şi evoluţia acestuia.

Ioan Donisă (1987) arată că descompunerea prin analiză a unui obiect se poate realiza în două moduri: “printr-o descompunere materială, reală sau printr-o descompunere imaginară, mentală”. Descomunerea materială se refera la probe de sol, eşantioane de roci, probe de apă etc, pe când cea imaginară are în vedere concepte teoretice, cum ar fi decompunerea unor sisteme fizico-geografice complexe, principalul deziderat al analizei geografice rămânând descifrarea modului în care funcţionează sistemul fizico-geografic.

Simion Mehedinţi (1930) militeză pentru necesitatea adoptării unui fir conducător în analiza fenomenelor telurice, încât să vedem “obiectele aşezate, pe cât posibil după aceleaşi principii, pe care natura le-a urmat la producerea lor”. El recomandă ca toţi geografii să urmeze în cercetare şi descrie un singur drum “cel impus de însăşi acuzalitatea fenomenelor naturii”. Se sprijină în această recomandare şi pe o afirmaţie a lui Kant, “ideea este arhitectonică, ea creează ştiinţa”.

Prin aplicarea metodei analizei fenomenelor telurice, Simion Mehedinţi (1030) la toate învelişurile planetei, începând de la atmosferă până la biosferă recomandă ca analiza să se facă în următoarea progresie: compoziţia, forma şi mişcările.

În urma analizei compoziţiei tuturor învelişurilor planetare (atmosferă, hidrosferă, litosferă şi boisferă), Simion Mehedinţi (1930) ajunge la concluzia că biosfera este “un fel de rezumat al întregii materii telurice”. Şi în urma analizei formelor pe care le prezintă atmosfera, hidrosfera, litosfra şi biosfera, acelaşi autor conchide “ nu poate fi cea mai mică îndoială că biosfera e neasemănat mai pestriţă şi mai bogată în forme decât litosfera şi învelişurile superioare”.

Relevarea progresiei dinamice a complexităţii învelişurilor planetare, pe baza analizei mişcărilor, îl determină pe Simion Mehedinţi (1930) să ajungă la concluzia că “nu numai în ce priveşte compoziţia şi forma, dar şi în ce priveşte mişcările, masele planetare reprezintă aspectul unei complexităţi progresive de la periferia atmosferei până la biosferă”. Simion Mehedinţi (1930) recomandă ca “studiul fenomenelor planetei trebuie început numaidecât de la atmosferă spre biosferă”.

Metoda analizei are la bază alte două metode imoprtante: metoda inductivă şi metoda deductivă.

- Metoda inductivă – este cunoscută şi prin formula “de la singular la plural”. Prin inducţie se realizează trecerea treptată de la acumulări singulare la generalizări, abstractizări. Presupune cunoaşterea (în special prin descriere) proceselor singulare, comparatea lor, separarea de trăsături particulare, dar şi generalizări, stabilirea legaturilor dintre ele, ierarhizări etc. Este metoda prin care se ajunge la elaborarea legilor şi teoriilor fizico-geografice.

Un exemplu în utilizarea acestei metode ne este prezentat de Ioan Donisă (1972) care arată că “studiind un numar mare de munţi constatăm că la fiecare în parte se manifestă o anumită etajare a condiţiilor climatice care devin tot mai reci şi mai umede pe măsură ce creşte altitudinea; paralel cu etajarea condiţiilor de climă şi tocmai din această cauză apare şi o etajare a formaţiunilor vegetale, precum şi a tipurilor de sol. Regăsind această regularitate într-un număr mare de cazuri particulare, putem formula o concluzie de ordin general, şi anume că în regiunile muntoase, în funcţie de altitudine, apare o etajare a climei, vegetatiei şi solurilor”.

În geografie, metoda inductivă a fost aplicată începând din antichitate atingând un punct benefic de cotitură în momentul apariţiei lucrării lui B. Varenius, “Geographia generalis” (1650) în care se prelucrează inductiv un volum mare de informaţii.

Despre rolul ei, Simion Mehedinţi, în lucrarea “Terra” (1930) sublinia că geograful “după ce a observat, a descris şi clarificat fenomenele telurice, trebuie să ajungă pe calea inducţiei să ne arate şi legea care guvernează, să putem stabili, când e posibil, chiar o prognoză. Prevederea cursului fenomenelor este ultima treaptă de pozitivare a unei ştiinţe”.

- Metoda deductivă – este metoda care recomandă calea inversă, de la general la particular. Se aplică prin elaborarea unor raţionamente în care se pleacă de la premise ce conţin generalul pentru a se ajunge la cunoaşterea singularului, deoarece acesta este subordonat.

De exemplu, pe baza cunoaşterii caracteristicilor geografice specifice versanţilor cu alunecări de teren se va putea stabili pentru orice versant, cel puţin cadrul general al evoluţiei lui prin acest fenomen dacă sunt întunite condiţiile de bază ale producerii sale. Ceea ce va fi diferit vor fi elementele, dimensiunile, viteza de manifestare a producerii şi chiar forma rezultată.