Marmota - anatomie și fiziologie

Introducere

Conform unei estimări de la nivelul anului 2000, trăiau mai mult de 10.000 exemplare. Devenind din nou o specie abundentă, prădătorii naturali ai marmotelor precum acvilele de munte şi râşii, vor avea la rândul lor creşteri ale populaţiilor, deoarece marmotele sunt prăzi relativ uşor de capturat. Numită de latini „ şobolan de munte”, mus montanus, care a generat francezul marmotte, de unde si românescul marmotă, a fost un rozător prin excelenţă alpin, asemănător veveriţei, dar mult mai mare, cu forme rotunjite, datorită grăsimii şi corpul mai turtit, cu o blană strălucitoare, de culoare de la aurie la brumărie, foarte deasă. Se hrăneşte cu toate vegetalele intâlnite, dar consumă cu poftă şi foarte multe insecte. Locuişte în vizuini, iar pe timpul iernii hibernează. Foarte numeroasă în Munţii Alpi, marmota a fost altădată un animal comun al Carpaţilor, deşi prezenţa ei ne este atestată destul de târziu. Abia in 1868, ea este atestată de Odobescu pe versantele sudice ale Carpaţilor Meridonali, ca după 20 de ani Bielz s-o amintească şi în părţile dinspre Transilvania, considerând-o „extrem de rară”. Ultima dată, marmota este pomenită în Carpaţi în 1910 de Trouessart. După această dată, marmota dispare din fauna Carpaţilor, vânată intens pentru blana ei preţioasă, ori pentru carnea gustoasă, dar mai ales pentru numeroasele întrebuinţări farmaceutice şi terapeutice ale grăsimii şi blăniţei. Dispariţia totală a fost provocată şi de micşorarea arealului prin păşunat intens, mai ales toamna târziu, când din cauza turmelor şi mai ales a câinilor ciobăneşti, marmotele evitau să iasă după hrană, ceea ce le împiedica să acumuleze cantitatea de grăsime necesară somnului hibernal.

Marmota alpină este cel mai mare rozător terestru din Europa. Trăieşte la altitudini de 800 până la 3200 de metri putând fi intâlnită cu precădere în munţii Alpi, Carpaţi, Tantra, Pirinei şi în Riva del Garda, Italia.

Specia este reintrodusă relativ recent în zona Munţilor Făgăraş, Parâng, Retezat, Rodnei.

În Masivul Făgăraş au fost aduse 21 de exemplare de marmote, provenite din Alpii Francezi. Au fost puse în libertate pe Valea Arpăşelului, în iunie 1973. Această vale este rezervaţie şi este interzis păşunatul oilor. Vizuinile făcute artificial de personalul silvic au fost repede părăsite de marmote care şi-au construit vizuine noi, în fundul văii. Din această vale, marmotele au trecut şi in cele din apropiere: Arpaşul Doamnei, Mare, Podrăgel, Laiţa, Văluga, Târla Mare.

Ultima evaluare făcuta în 1993 a evidenţiat un număr de aproximativ 70 de exemplare, dar probabil că sunt mai multe.

În anul 1973 în Parcul Naţional Retezat, o echipă de la Comisia Monumentelor Naturii din cadrul Academiei Romîne a introdus 20 de exemplare de marmotă alpină provenită din Alpii Austrieci. Marmotele au fost eliberate în căldarea lacului Gemenele, iar în prezent se pot întîlni în toate văile şi căldările glaciare de sub şaua Custurii, pînă căldarea lacului Zănoaga. Nu se cunoaşte încă impactul pe care aceste rozătoare mari, neindigene, îl au asuprea vegetaţiei şi solului.

Date referitoare la populaţia de marmote din Parcul Naţional Rodnei si Parâng nu deţin, ştiu doar că exista exemplare în arealul lor.

Atât hârciogul, cât si marmota şi popândăul sunt specii de rozătoare ameninţate cu dispariţia, ca urmare a exterminării unui mare număr de exemplare în deceniile trecute. Ca atare, începînd cu anul 1996, cele trei specii de animale sunt protejate prin lege.