Geografia istorică și politică - marile migrații

Migraţiile reprezintă deplasarea popoarelor dintr-o regiune în alta, ca urmare a deteriorării condiţiilor din mediul din care provin. Acest argument este sprijinit de evenimentele care au precedat marile migratii.

Cauzele specifice migraţiilor pot fi atât de natură socială cât şi datorate mediului.

Printre stimulii naturali enumerăm bruşte schimbări de climă, provocând căutarea unor locuri mai calde sau mai reci; erupţii vulcanice sau inundarea unor teritorii care nu mai pot fi locuite; fluctuaţiile periodice ale precipitatiilor, etc. Totuşi cauzele sociale sunt considerate a sta la baza mai multor deplasări în masă ale populatiilor decât cele naturale. Exemple de asemenea cauze sunt: insuficienţa rezervelor de hrană datorată creşterii populaţiei; înfrângerea; dorinţa de câştiguri materiale, precum invazia oraşelor prospere din vestul Asiei de către triburile otomane.

Difuzia culturilor, incluzând unelte, obiceiuri, idei şi forme de organizare socială, a fost un avantaj pentru dezvoltarea civilizaţiilor actuale, care probabil s-ar fi desfăşurat mult mai lent dacă oamenii nu s-ar fi mutat din loc in loc şi nu ar fi avut loc o întrepătrundere a civilizaţiilor. De exemplu, domesticirea calului a fost introdusă mai întâi în Est de invadatorii asiatici din Sumer şi apoi răspândită în Europa.

Evenimente istorice importante sunt legate de migraţii : declinul Imperiului Roman din secolul III pana în secolul VI d.Hr. a fost grăbit de migraţiile cauzate de construirea Zidului Chinezesc care a împiedicat expansiunea către est a triburilor Asiei Centrale, dirijându-le spre Europa.

Marile invazii au început în secolul III, culminând cu înfrângerea Romei de către vizigoţii lui Alaric, în 410.

Asia Centrală a fost sursa principală a hoardelor nomade - mongolii, de unde au pătruns valuri succesive de migratori spre est - în China, spre sud - în India şi spre vest - în Europa. Datorită presiunilor, hunii au invadat China şi au trecut munţii Ural, îndreptându-se spre fluviul Volga. Această deplasare a împins pe goţi, care au trecut din sud-vestul Rusiei înspre teritoriile ocupate de Imperiul Roman.

Aceştia, la rândul lor, i-au îndreptat pe vandalii de neam germanic înspre Galia şi Spania la începutul secolului V.

Vizigoţii (goţii de vest) au înaintat spre vest prin Italia, Galia şi Spania, alungându-i pe vandali înaintea lor în nordul Africii romane (aceştia şi-au creat un regat, între 428-477 d. Hr.).

Ostrogoţii (gotii de est) i-au urmat pe vizigoţi în Italia şi s-au stabilit acolo.

Hunii, care îşi începuseră deplasarea cu opt secole mai devreme, i-au urmat pe goţi în Europa, dupa ce au fost alungati de mongoli, şi s-au stabilit în Ungaria de astăzi la mijlocul secolului V. Mongolii deasemenea au forţat un mare număr de slavi să se deplaseze înspre estul Europei.

Înaintarea hunilor spre vest a fost oprită de armata romană a lui Aetius, împreună cu vizigoţii lui Teodoric, în anul 451 d. Hr., în Câmpiile Catalunice (Champagne).

Zona maritima constând în regiunea peninsulei Scandinavice şi alte teritorii mărginind Marea Nordului şi Marea Baltică au fost o altă sursă de grupuri migratoare. Între secolele V şi VI anglii, saxonii şi iuţii, datorită avansării vizigoţilor, au navigat din nord-vestul Germaniei şi au invadat sudul Britaniei.