Teorii Monetare

Încă din antichitate s-a pus problema legăturii care există între valoarea de schimb, cea de întrebuinţare şi valoarea monedei.

Platon şi Aristotel au considerat valoarea monedei ca fiind stabilită prin lege, orice variaţii în nivelul preţurilor bunurilor tranzacţionate fiind generate de “altceva mai profund decât voinţa emitentului “

Mercantiliştii sunt cei care, pe baza unor cercetări empirice explică fluctuaţiile preţurilor pe baza legăturii dintre cantitatea de metale şi volumul bunurilor şi serviciilor aflate în circulaţie la un moment dat. Ideile mercantiliste cu privire la legătura dintre producţia şi circulaţia mărfurilor şi a monedelor constituie germenii teoriei cantitative dezvoltată secole mai târziu de către Irwing Fisher.

I. Teoria banilor ca instrument tehnic de schimb susţinută de Aristotel şi dezvoltată de Smith şi Ricardo pleacă de la premisa că banii, ca rezultat al unor convenţii între oameni au atât valoare de schimb, cât şi valoare de întrebuinţare. Ei şi-au fundamentat această concepţie plecând de la premisa că valoarea monedei era determinată de cantitatea de muncă necesară extragerii şi prelucrării metalului din care aceasta era confecţionată. Preţul monedei, ca rezultat al interacţiunii dintre cerere şi ofertă era dat pe de-o parte de cantitatea de metal preţios aflată în circulaţie (oferta) iar pe de altă parte de volumul mijloacelor de plată pe care le acumulează populaţia.

II. Teoria nominalistă - apărută ca reacţie împotriva teoriei banilor ca instrument tehnic de schimb consideră că banii nu trebuie să aibă o valoare proprie, ci una convenţională, nominală. Această teorie a cunoscut în timp următoarele forme :

a. nominalismul funcţionalist (a lui Karl Menger) care pune accentul pe capacitatea monedei de a fi schimbată printr-o cantitate de bunuri şi servicii, recunoscând însă însemnătatea factorilor materiali în asigurarea stabilităţii sistemelor monetare;

b. nominalismul statal promovat de către G. F. Knapp, J. Schumpeter, F.Muller, care contestă faptul că moneda ar trebui să aibă neapărat o bază metalică, locul monedei- marfă fiind luat de moneda semn sau de hârtie. Aceasta devine un mijloc de plată numai în momentul în care statul anunţă că este dispus să le recunoască drept mijloc de stingere a datoriilor sau pentru plata obligaţiilor. Promotorii acestei teorii consideră că banii sunt doar un nume, un simbol recunoscut ca atare de societate, simple unităţi monetare de calcul cu ajutorul cărora se exprimă diferitele proporţii în care se schimbă între ele mărfurile iar puterea de cumpărare a banilor poate fi stabilită fie pe cale administrativă de către stat, prin stabilirea raportului de schimb cu mărfurile, fie pe baza încrederii acordate emitentului şi perspectivelor acestei puteri de cumpărare.

Reprezentanţii contemporani ai acestei teorii sunt Roy Harrod şi H. James. Ei consideră că fenomenele din sfera monetară apar ca rezultat al voinţei oamenilor, al politicii statului, şi drept cauze de prim ordin a instabilităţii economiei contemporane.

III. Teoria cantitativă a banilor a apărut cu mai bine de patru secole în urmă,în epoca marilor descoperiri geografice când cantităţi importante de metale preţioase au pătruns pe piaţa europeană determinând o creştere artificială a preţurilor în condiţiile menţinerii, în linii generale neschimbată, a ofertei de bunuri şi servicii. La mijlocul secolului al XVI-lea, în scrierile lui Jean Bodin apare menţionat, pe baza unor observaţii empirice, faptul că preţurile sunt influenţate în mod nemijlocit de cantitatea de bani aflată în circulaţie,care la rândul ei era influenţată de cantitatea de metale preţioase existentă în circulaţie şi de volumul bunurilor şi serviciilor supuse tranzacţiilor.

Teoria cantitativă a banilor cunoaşte mai multe forme :

a. forma clasică elaborată de către David Hume, David Ricardo şi Adam Smith şi dezvoltată ulterior de Alfred Marshall şi Irving Fischer.

In forma sa clasică, ea se prezintă sub forma unei egalităţi între oferta de bani (M x V) şi cererea de bani (P x T). In conformitate cu acestă teorie, tranzacţiile cu bunuri şi servicii realizate în economia reală trebuie să-şi găsească corespondenţa în economia monetară, cu alte cuvinte cantitatea de bani aflată în circulaţie (M) va fi determinată în mod direct de cantitatea de bunuri şi servicii multiplicată cu preţul acestora şi indirect de viteza de circulaţie a banilor.

M*V = P*T

unde : M= masa monetară aflată în circulaţie

V= viteza de circulaţie (de rotaţie) a banilor

P= nivelul preţurilor

T= volumul tranzacţiilor (producţia totală sau produsul naţional brut real)

Aceasta egalitate este cunoscuta în economie sub denumirea de formula lui I. Fisher. Din ea poate fi dedusa cantitatea de bani necesara circulaţiei (sau masa monetara) respectiv:

M=P*T/V

Aceasta înseamnă că masa monetara necesară în circulaţie este direct proporţională cu suma preturilor tuturor mărfurilor ăi invers proporţională cu viteza de circulaţie a banilor .