Intr-o economie de piata functionala evaluarea intreprinderilor reprezinta o necesitate continua care vizeaza stabilirea valorii afacerii la un moment dat, masura avutiei reale dar si posibilitatea de sporire a bogatiei in perioada ce va urma.
Diagnosticul financiar constă într-un ansamblu de instrumente şi metode care permit aprecierea situaţiei financiare şi a performanţelor unei întreprinderi. Scopul diagnosticului financiar este de a aprecia situaţia financiară a întreprinderii. Pe baza acestui diagnostic are loc elaborarea unei noi strategii de menţinere şi dezvoltare în mediul specific economiei locale. În sens general, finalitatea diagnosticului financiar constă în oferirea de informaţii financiare atât celor din interiorul întreprinderii, cât şi celor interesaţi din afara acesteia.
În literatura de specialitate se face distincţie între risc şi incertitudine. Riscul este definit ca o situatie în care nu se cunosc cu certitudine caracteristicile unui, eveniment, dar se cunosc alternativele posibile ale acestor caracteristici şi posibilităţile de apariţie ale acestora. Incertitudinea implică cunoaşterea aproximativă a caracteristicilor aferente unui anumit eveniment, dar nu şi a probabilităţilor de apariţie a lor. Între risc şi faliment există o legătură directă, în sensul că, cu cât un proiect de acţiune presupune un risc mai ridicat cu atât este mai probabil un faliment, şi invers. Diagnosticul riscului de faliment reprezintă evaluarea capacităţii întreprinderii de a-şi onora angajamentele asumate faţă de terţi.
2. Diagnosticul financiar al riscului prin metoda scorurilor
Una din metodele cele mai folosite pentru analiza riscului de faliment, îndeosebi de către organismele bancare, cu scopul de a determina bonitatea agenţilor economici, este metoda scorurilor. Metoda scorurilor se bazează pe comparaţia între valorile unor rapoarte (rate) calculate pentru agentul economic analizat şi valorile aceloraşi rapoarte calculate pentru un număr de alţi agenţi economici, asemănători ca dimensiune şi sector de activitate, în cazul cărora sunt cunoscute dificultăţile. Calculul acestor rapoarte se face pe baza datelor înregistrate de către agenţii economici pe o perioadă anterioară de câţiva ani. Scorul reprezintă o metodă de dignostic extern care constă în masurarea şi interpretarea riscului la care se supune investitorul, creditorul întreprinderii, dar şi întreprinderea ca şi sistem, în activitatea viitoare.El se bazează pe elaborarea unor judecăţi de valoare care combină liniar un grup de rate financiare sau variabile semnificative.
Determinarea scorului necesită parcurgerea următoarelor etape de lucru :
-alegerea unui eşantion de întreprinderi care să cuprinda două grupuri, un grup care include întreprinderi falimentare sau aflate în dificultate şi un grup de firme fără probleme financiare ;
-compararea de-a lungul unei perioade de timp, a celor două grupuri de întreprinderi, pe baza unui set de indicatori consideraţi a fi semnificativi ;
-selectarea progresivă a indicatorilor care realizează cea mai bună discriminare;
- determinarea unui indicator de clasament numit scor ( Z) , sub forma:
Z = a1x R1 + a2 x R2 + a3 x R3 + +an x Rn
unde : -ai coeficient de ponderare al fiecărei rate
- Ri rate selecţionate la puterea discriminantă cea mai ridicată
Dintre cele mai cunoscute modele , bazate pe metoda scorurilor , amintim : Altman, Springate, Koh, Conan-Holder, Centralei Bilanţurilor din cadrul Băncii Centrale a Franţei.
De asemenea, dintre modelele elaborate în România, cele mai reprezentative sunt modelul Băiliştenu şi modelul Anghel.
Dintre acestea prezentăm:
Modelul Altman
E.I.Altman a elaborat una dintre primele funcţii scor în anul 1968, utilizând informaţiile obţinute în urma studierii unui eşantion de companii din Statele Unite. În cadrul acestui eşantion au fost incluse atât întreprinderi care au dat faliment , cât şi întreprinderi cu activitate bună.
În studiul său a inclus un esantion cuprinzand 66 firme câte 33 în fiecare grup, iar perioada avută în vedere pentru analiză a fost 1946 – 1965.
Modelul elaborat de Altman are următoarea formă
Z = 1,2 R1 + 1,4 R2 + 3,3 R3 + 0,6 R4 + 1,0 R5
Unde R1 = capital circulant / activ total
Capital circulant = active circulante – pasive circulante
R1= reprezintă o măsură a flexibilităţii financiare, iar cu cât rezultatul este mai mare, cu atât capitalul circulant este mai bine utilizat.
R2 = profit reinvestit / activ total
Profit reinvestit = profit net - dividende
R2 = reprezintă o masură a capacităţii de finanţare internă, fiind de dorit o valoare a ratei cât mai mare.
R3 = profit brut / activ total
Profitul brut reprezintă profitul înainte de deducerea impozitului şi plata dobânzilor.
R3= exprimă rentabilitatea resurselor avansate.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
