Abordări Critice la Adresa Viziunii Convenționale asupra Mecanismului Prețurilor și Concurenței

În articolele recenzate elementele centrale sunt constituite de o analiză a economiei societății de piață, precum și de o abordare a tezei lui Ludwig von Mises privind problema calcului economic, unul dintre cele mai importante articole economice scrise în acest secol.

Importanța acestei analize rezidă în faptul că există o serie de critici aduse viziunii convenționale asupra economiei sociatății de piață, implicit asupra mecanismului prețului și a concurenței.

Primul articol tratează într-o manieră directă anumite aspecte legate de piață care nu este un loc, un lucru, sau o entitate colectivă ci este un proces pus în mişcare de interferenţa acţiunilor diverşilor indivizi care cooperează în condiţii de diviziune a muncii.

O primă critică este adusă faptului că economia de piaţă sau capitalismul, cum i se spune de regulă, este incompatibilă cu economia socialistă, între aceste două sisteme neexistând nici un amestec posibil sau imaginabil.

În realitate, între lucrurile care au legătură cu funcţionarea pieţei nici unul nu se poate numi, în sens economic, socialism. Noţiunea de socialism, aşa cum o concep şi o definesc toţi socialiştii, implică absenţa unei pieţe a factorilor de producţie şi a preţurilor acestor factori. “Socializarea” unor anumite întreprinderi, magazine şi ferme cum ar fi transferul lor din proprietate privată în proprietate publică , este o metodă de implementare a socialismului prin măsuri succesive. Este un pas pe calea către socialism, dar nu este socialismul însuşi. Prin simplul fapt că vând şi cumpără pe pieţe, întreprinderile guvernamentale şi economia sovietică rusească sunt racordate la sistemul capitalist. Ele însele mărturisesc această legătură, calculând rentabilitatea în termeni monetari. Astfel, ele întrebuinţează metodele intelectuale ale sistemului capitalist pe care-l condamnă cu fanatism.

În ceea ce privește stăpânirea politică, se spune ca într-o economie de piaţă neobstrucţionată, capitaliştii şi antreprenorii nu pot spera să obţină avantaje de pe urma mituirii funcţionarilor şi politicienilor. Pe de altă parte, funcţionarii şi politicienii nu au posibilitatea de a-i şantaja pe oamenii de afaceri şi de a extrage mită de la ei. Într-o ţară intervenţionistă există grupuri puternice de presiune care urmăresc dobândirea de privilegii pentru membrii lor pe seama grupurilor şi indivizilor aflaţi în poziţie mai slabă. În acest caz, oamenii de afaceri pot considera util să se protejeze prin mită împotriva actelor discriminatorii ale reprezentanţilor executivului şi ale legislativului. Odată consacrate asemenea metode, ei pot încerca să le întrebuinţeze şi pentru a-şi asigura privilegii lor înşişi. În orice caz, faptul că oamenii de afaceri mituiesc politicienii şi funcţionarii şi sunt şantajaţi de aceşti oameni nu demonstrează că ei au puterea supremă şi guvernează ţara. Cei ce mituiesc şi plătesc tribut sunt guvernaţii şi nu guvernanţii.

În economia de piaţă competiţia se manifestă prin aceea că vânzătorii trebuie să se depăşească unii pe alţii, oferind bunuri şi servicii mai adecvate şi mai ieftine, iar cumpărătorii trebuie şi ei să se depăşească unii pe alţii, oferind preţuri mai ridicate.

Analizând acest tip de competiţie socială, care poate fi numită competiţie catalactică, există anumite critici în ceea ce privește faptul că economia clasică agrează ideea abolirii tuturor barierelor ridicate în calea comerţului, care îi împiedică pe oameni să rivalizeze pe piaţă, deci pentru a le asigura tuturor un plus de prosperitate, spuneau economiştii, competiţia trebuie să fie liber accesibilă tuturor.

În realitate, pe măsură ce intervin condiţiile naturale, competiţia nu poate fi liber accesibilă decât cu privire la acei factori de producţie care nu sunt rari şi deci nu constituie obiectele acţiunii umane. În sfera catalactică, competiţia este întotdeauna limitată de raritatea inexorabilă a bunurilor şi serviciilor economice. Chiar şi în absenţa barierelor instituţionale ridicate pentru a reduce numărul celor care rivalizează, starea de lucruri nu poate fi niciodată astfel încât să le permită tuturor să rivalizeze în toate sectoarele pieţii. În fiecare sector în competiţie nu se pot angaja decât grupuri relativ mici.

Termenul de competiţie este întrebuinţat îndeosebi în antiteză cu cel de monopol. În acest context, termenul de monopol are mai multe semnificaţii, care trebuie separate cu claritate.

Prima conotaţie a termenului de monopol, foarte frecvent implicată în utilizarea curentă a termenului, se referă la o stare de lucruri în care monopolistul, care poate fi un singur individ sau un grup de indivizi, deţine controlul exclusiv asupra unei resurse vitale pentru supravieţuire.

A doua conotaţie a monopolului diferă de prima prin aceea că descrie o stare de lucruri compatibilă cu condiţiile unei economii de piaţă. În acest caz, prin monopolist se înţelege un monopolist sau un grup de monopolişti pe deplin coordonaţi pentru a acţiona în comun, care controlează în exclusivitate oferta unui anumit bun. Monopolul, în această a doua accepţiune a termenului, devine un factor în determinarea preţurilor numai în cazul în care curba cererii pentru bunul respectiv are o anumită forma specifică.

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE FINANȚE, ASIGURĂRI, BĂNCI ȘI BURSE DE

VALORI