Pozitivismul

Istoriografie pozitivistă

În concepţia filosofilor analitici, „pozitivul” este definit ca ansamblul „faptelor” care cuprind în parte „întâmplări” şi „evenimente”, în parte ordonări structurate de durată, adică „instituţii” şi „stări”.

Cercetarea istorică pozitivistă este orientată şi se reglează în funcţie de ceea ce este „dat” respectiv faptul istoric „pur”. Cunoaşterea istorică este posibilă în măsură în care este reflectare fidelă, purificată de orice factor subiectiv, a faptelor trecute.

Istoria nu este „ suma faptelor” sau „evenimentelor” unui timp care sunt ca atare de descris sau explicat conform legilor de desfăşurare; ea este mai curând cunoştinţa despre eveniment şi cele petrecute ştiute astfel sau, <<să se arate cum s-au petrecut în realitate>> (citat după http://www.actrus.ro/biblioteca/carti/filosofie/macovei/).

Orientarea pozitivistă se întemeiază pe următoarele premize:

1. Se presupune mai întâi că nu există nici un fel de interdependenţă între subiectul cunoscător (istoricul) şi obiectul cunoaşterii.

2.Se presupune apoi o relaţie cognitivă conform modelului mecanicist potrivit căruia obiectul cunoaşterii acţionează asupra aparatului perceptiv al subiectului, care este considerat ca un element pasiv, contemplativ-receptiv. Produsul acestui proces - cunoaştere, cunoştinţa - trebuie să fie reflectarea obiectului cunoscut.

3. Se presupune, în final, ca istoricul, ca subiect cunoscător este capabil de imparţialitate nu numai în sens curent, adică capabil să depăşească emoţii, fobii, sau predilecţii atunci când are de prezentat evenimente istorice, ci să dea la o parte şui să depăşească orice condiţionare socială din perceperea sa asupra acestor evenimente.

Teza-program a şcolii pozitiviste a fost formulată de istoricul german Leopold von Ranke (1795-1886) în anii treizeci ai secolului trecut.

Epoca în care Ranke îşi formula programul de istoriografie pozitivista era marcată de o revoltă generală împotriva filosofiei speculative. Din acest punct de vedere, istoriografia pozitivistă a constituit un progres ştiinţific considerabil şi a condus la o veritabilă revoluţie în acest domeniu al ştiinţei, în ceea ce priveşte tehnicile de cercetare, de adunare a datelor şi de utilizare a lor.

Pozitivism social şi pozitivism evolutiv

Pozitivismul ca „filosofie analitica” a istoriei îşi are sorgintea în orientarea cu acelaşi nume în cadrul filozofiei anglo-saxone.

Termenul de „pozitivism” a fost folosit pentru prima oara de Henri, contele de Saint-Simon pentru a indica metoda ştiinţifica şi legătura ei la filosofie. Adoptat în cele din urmă de Auguste Comte, acesta devine un puternic curent filozofic ce a influenţat diferite domenii ale ştiinţei, începând cu secolul al XVIII-lea.

Sursele filozofice principale ale pozitivismului sunt lucrările lui Francis Bacon, ale empiriştilor englezi, dar şi cele ale filosofilor iluminişti; iar climatul cultural ce a determinat apariţia lui a fost revoluţia industrială din secolul al XVIII-lea şi marele val de optimism care a dat naştere primelor succese industriei tehnologice. Pozitivismul a creat din acest climat un program filosofic, şi anume, un proiect universal pentru viaţa umană.

Se disting două forme principale ale pozitivismului, şi anume:

- pozitivismul social cu un caracter predominant practic

- pozitivismul evolutiv, cu un caracter teoretic.

Ambele forme urmăresc ideea de progres, unde pozitivismul social deduce progresul considerând societatea şi istoria, iar pozitivismul evolutiv se bazează pe domeniile ştiinţelor exacte, fizica si biologia.

Comte şi John Stuart Mill sunt principalii reprezentanţi ai pozitivismului social, iar Herbert Spencer al pozitivismului evolutiv. Metafizica materialista şi cea idealista sunt adesea asociate cu pozitivismul evolutiv.