Introducere
Toată filozofia lui Boethius poate fi considerată un exemplu clasic de aplicare a perceptului pe care îl formulase chiar el: „fidem si poteris rationemque coniuge” – dacă poți, îmbină credința și rațiunea.
Contribuția filozofică a acestui autor constă în special în dorința sa de a concilia pe Platon și Aristotel, după cum scoate în evidență și Étiene Gilson: „Succesul lui Boethius nu e rodul întâmplării. El singur își atribuie acest rol intermediar între filozofia greacă și lumea latină. Dorința sa inițială era să traducă toate tratatele lui Aristotel, toate dialogurile lui Platon și să demonstreze prin comentarii acordul fundamental dintre cele două doctrine” .
Boethius a fost un gânditor extrem de important, care a transmis primelor secole medievale o mare parte a gândirii aristotelice. În plus, aplicarea categoriilor filozofice, ale lui Aristotel, la teologie a contribuit la dezvoltarea acesteia, iar faptul că s-a implicat în transpunerea conceptelor grecești în limba latină a fost de bun augur teologiei, cât și filozofiei .
Principala sa operă este De consolatione philosophiae – Mângâierile filozofiei, scrisă în închisoare. Problema de care se ocupă este Providența, unde înceracă să argumenteze existența ei apelând doar la rațiune, făcând abstracție de Sf. Scriptură. Importanța lucrării constă în faptul că el a încercat să concilieze credința cu rațiunea.
Rațiunea este autonomă în sine, dar este în slujba credinței (credo ut inteligam). Este o atitudine care merge pe urmele Sfântului Augustin.
1. Tratate teologice
1.1 Despre unitatea Sfintei treimi. Cum treimea este un singur Dumnezeu și nu trei Dumnezei
În argumnetarea sa, Boethius, începe prin a expune părerea universală sau catolică despre Treime și despre unitatea lui Dumnezeu, aceasta fiind: „Dumnezeu, se spune, [este] Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Sfântul Duh [sunt] un singur Dumnezeu, și nu trei” . El aduce argumnete menite să combată ideea arianistă, care împarte Treimea în grade de merit, afirmând că rațiunea unei astfel de uniri este absența diferenței.
Aplicând logica aristotelică, Boethius apelează la concepte precum: substanță, formă, număr, categorii filozofice, etc., pentru a demonstra unitatea Sfintei Treimi. Astfel suține ideea că substanța divină este formă fără materie și de aceea este unică, există pur și simplu. Celelalte nu există pur și simplu, pentru că fiecare își are ființa de la elementele care o constituie .
Argumentarea sa continuă cu ideea că în Substanța Divină nu există număr. Dumnezeu nu diferă de Dumnezeu în nici o privință, pentru că nu pot exista dumnezei separați, fie prin accidente, fie prin diferențe substanțiale aparținând unui subiect. Acolo unde nu există nici o diferență, nu este nici o pluralitate; de aceea, nu există nici număr, ci doar unitate . De aceea, când se repetă de trei ori Dumnezeu, când se spune Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, aceste trei unități nu dau naștere unei pluralități numerice în ceea ce sunt ele însele, cu condiția să ne gândim la realitățile numărabile, și nu către numărul însuși. În acest caz, într-adevăr, repetarea unităților dă naștere unui număr. Iar în acel număr care constă în realități care se pot număra, repetarea unităților și pluralitatea nu fac deloc numeroasă diversitatea realităților ce se pot număra. Unu este un lucru, dar unitatea este acel ceva prin care spunem că un lucru este unu. Prin urmare, doi aparține lucrurilor, precum oamenii sau pietrele, însă nu și dualitatea, căci nu există altă dualitate decât cea prin care sunt desemnate cele două lucruri: oameni sau pietre. La fel se întâmplă și cu celelalte numere. În consecință, în cazul numărului cu care numărăm, repetarea unităților produce o pluralitate, însă în cazul numărului care constă în lucruri, repetarea numărului nu produce o pluralitate. Dacă am vorbi despre același obiect, să zicem sabie, spadă sau floretă, în toate aceste cuvinte se înțelege că este vorba despre o sabie. Pentru că ea, sabia, poate fi cunoscută sub diferite denumiri. Acestă repetiție este o reluare a unităților, nu o numărătoare, după cum, dacă zicem floretă, spadă, sabie, este o repetare a aceluiași obiect, nu o numărătoare a unor obiecte diferite. La fel este și dacă spunem „soare, soare, soare”, fără să producem trei sori, ci afirmând de trei ori existența unui singur lucru. Prin urmare, dacă Dumnezeu este predicat de trei ori, o dată ca Tată, o dată ca Fiu și o dată ca Duh Sfânt, nu înseamnă că această întreită predicație dă naștere la un număr. În urma acestui argument există riscul să cădem în ideea eronată că Tatăl este el însuși Fiul, dar nu este așa pentru că: Unul nu este același cu altul .
Boethius, Tratate teologice, traducere de Octavian Gordon și Bogdan Tătaru-Cazaban, Editura Polirom, Iași, 2003.
Boethius și Salvianus, Scrieri. Articole teologice și Mîngîierile filozofiei, Despre guvernarea lui Dumnezeu, traducere de David Popescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.
Copleston, Frederick, Istoria filosofiei. II. Filosofia medievală, Studiu introductiv de Anton Adămuţ, traducere de Mihaela Pop și Andreea Rădulescu, Editura All, București, 2009.
Gilson, Étiene, Filozofia în Evul Mediu. De la începuturile patristice pînă la sfîrșitul secolului al XIV-lea, traducere de Ileana Stănescu, Editura Humanitas, 1995.
Mesaroș, Claudiu, Filosofii cerului. O introducere în gândirea Evului Mediu, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2005.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
