Răspunsuri examen filosofie

1. Filosofia ca concepţie despre lume şi modalitate de gândire. Corelaţia dintre filosofie şi alte forme de cultură: mitologie, religie, ştiinţă. Filosofia şi ştiinţa economică.

„Filosofia” este de origine greacă şi se traduce ca „iubire, dragoste de înţelepciune” („filio” = iubire, iar “Sophia” = înţelepciune). Simbolul înţelepciunii filosofice este bufniţa. Filosofia apare ca o nouă modalitate de gândire şi ca o nouă concepţie despre lume; concepţie şi modalitate de gândire care vine să depăşească şi să înlocuiască interpretarea lumii de către mitologie şi religie. De aceea filosofia, ca o concepţie despre lume, apare la o etapă târzie de dezvoltare a societăţii. Pt apariţia ei au fost nevoie de un şir de condiţii, premise social-economice, culturale şi intelectuale. La aspectul social-economic se atribuie necesitatea diviziunii sociale a muncii. Aşadar, societatea avea nevoie să obţină un aşa nivel de dezvoltare, încât munca intelectuală să se desprindă de cea fizică, devenind o sferă de activitate relativ autonomă. Aspectul intelectual se referă la necesitatea existenţei unui anumit nivel de cunoştinţe obiective, raţionale despre natură şi lumea înconjurătoare şi, de asemenea, apariţia conştiinţei de sine a individului (noţiunea de “eu!”).

Dezvoltarea procesului de cunoaştere a cunoscut 4 concepţii despre lume: mitologia, religia, ştiinţa şi filosofia. Cunoştinţele mitologice poartă un caracter sincret, ceea ce ar însemna că aspectul raţional, teoretic şi aspectul senzorial, empiric coincid. Cunoştinţele mitologice împletesc în sine toate tipurile de cunoştinţe. Gândirii mitologice îi este caracteristic elementul fantastic, acesta fiind un produs al imaginaţiei umane, având conţinut ireal, presupunând mai mult elementul utopic, o speranţă şi mai puţin o realitate.

Religia vine şi ea cu o concepţie referitoare la existenţa unui Creator cu puteri supranaturale. Astfel, religiei îi sunt specifice credinţa în Dumnezeu, existenţa rugăciunilor, ca mijloc de legătură dintre om şi Dumnezeu şi dogmatica (sistem de învăţături, adevăruri caracteristice fiecărei religii existente, fiind considerate absolute şi incontestabile). Ştiinţa reprezintă sistemul de cunoştinţe obiective, universale şi necesare despre existenţă (caracterizează lumea aşa cum este ea, fără intervenţii subiective).

Ştiinţa economică tinde să fie una umanistă, deoarece se referă la activitatea şi deservirea omului. Ca şi filosofia, ştiinţa economică studiază necesităţile oamenilor, necesităţi materiale, şi modul de satisfacere a acestora, printr-o activitate economică, rentabilă. Relaţia dintre economie şi filosofie poate fi demonstrată prin activitatea multor economişti şi în domeniul filosofiei (Shumpeter, Marx). Iniţial, ideile şi schiţele unor teorii economice au fost integrate preocupărilor filosofiei sociale.

2. Obiectul de studiu şi problema fundamentală a filosofiei.

Obiectul de studiu al filosofiei a evoluat şi s-a schimbat pe parcursul istoriei. Iniţial, întrebările pe care şi le punea omul ţineau de natură, cum a apărut ea şi dacă există vreo forţă supremă, creatoare. Mai apoi au apărut conştiinţa de sine, superioritatea umană şi întrebările despre originea şi existenţa acestuia, iar mai târziu apare şi corelaţia dintre om – natură. De aici şi îşi au originea domeniile de reflecţie filosofice gnoseologia, ontologia etc.

Thales din Milet aborda în lucrări probleme referitoare la existenţă în general, cât şi probleme din cadrul ştiinţelor concrete, care şi-au găsit mai târziu menirea în geometrie, cosmogonie, astronomie, fizică etc. Mai târziu, Socrate poziţionează omul în centrul filosofiei. În baza raportului lui Platon şi Aristotel a avut loc delimitarea cunoştinţelor ştiinţifice de cele filosofice.

Problema fundamentală a filosofiei constă în determinarea raportului dintre gândire şi materie, conştiinţă şi existenţă, adică dintre lumea spirituală şi cea materială. Problema fundamentală are 2 laturi:

- latura ontologică care constă în a răspunde la întrebarea “ce este primar în raporturile dintre gândire, conştiinţă, idee şi natură, lumea materială. Unii filosofi afirmau că mai întâi există materia, natura, lumea materială şi mai apoi apare conştiinţa, gândirea, lumea ideală (materialiştii). Alţii susţineau inversul – idealiştii. Aşadar, latura ontologică a problemei fundamentale împarte filosofii în 2 categorii: materialişti şi idealişti. Idealismul şi materialismul au mai multe forme de manifestare. Astfel, avem materialism spontan (Grecia Antică), materialism metafizic (sec. XVII-XVIII), m. vulgar (sec. XIX), m. dialectic şi istoric (Marx, Hegel). Idealismul are 2 forme de manifestare: idealism obiectiv şi subiectiv.

- latura gnoseologică constă în posibilitatea cunoaşterii. Această latură a dat naştere a 3 curente:

a. optimism – filosofii recunosc posibilitatea cunoaşterii lumii;

b. scepticsmi – filosofii pun la îndoială orice lucru (“sceptis” – “ a pune la îndoială”, din greacă);

c. agnosticism – negarea oricărei posibilităţi de cunoaştere a lumii (“a” – nu, “gnos” – a cunoaşte).

3. Domeniile principale ale reflecţiei filosofice. Funcţiile şi metodele de cunoaştere ale filosofiei.

Domeniile:

1. ontologia – teoria generală a existenţei, a luat naştere la grecii antici; cercetează trăsăturile şi principiile comune oricărei existenţe; studiază lumea sub aspectul obiectivităţii, mişcării, transformării fenomenelor (şi a cauzelor acestora), oferind o imagine unică asupra lumii;

2. gnoseologia – teoria cunoaşterii, se referă la problemele cunoaşterii lumii, modul în care se dobândeşte informaţia şi cunoaşterea despre lume; studiază funcţiile cognitive ale limbajului, formele şi metodele cunoaşterii ştiinţifice, raportul dintre activitatea practică şi cea teoretică;

3. logica – cercetează regulile şi legile gândirii corecte; stabileşte criterii ferme pt deosebirea unui raţionament valid de unul non-valid, a unei definiţii corecte de una incorectă, raţiuni sănătoase de cele nesănătoase etc;

4. metodologia – “menthodos” – cale, mijloc şi “logos” – teorie, studiu; studiază căile eficientizării cunoaşterii şi evoluţiei societăţii umane, metode utilizate în ştiinţa modernă, se sprijină pe logică şi gnoseologie; tratează căile de cunoaştere şi acţiune;

5. axiologia – “axios” – valoare, teoria generală a valorilor, studiază geneza, structura, interacţiunea, cunoaşterea, realizarea, ierarhizarea şi funcţiile valorilor în viaţa socială, corelaţia dintre ele, dinamica sistemelor de valori;

6. praxiologia – “praxis” – practică, teoria acţiunii eficiente; cercetează structura generală a acţiunilor, condiţiile organizării şi dirijării lor pt a-şi atinge scopurile;

7. filosofia istorei (fil. socială) – domeniu specific al reflectării filosofice în cadrul căruia se expune raportul dintre natură şi societate, structurii şi determinismului vieţii sociale, formele de guvernământ, drepturilor şi obligaţiunilor omului, geneza şi dezvoltarea culturii şi civilizaţiei umane;

8. etica – teoria despre morală, examinează probleme teoretice şi practice ale moralei, originea, geneza şi esenţa moralei, legile ei de dezvoltare, ceea ce se cuvine şi ce nu;moral vs. imoral, bine vs. rău, dreptatea vs. nedreptatea;

9. estetica – teoria gustului artistic; studiul mijloacelor de producere, transmitere şi recepţionare a mesajului dintr-o operă de artă; studiază categoriile de: frumos, sublim, comic, tragic etc;

10. epistemologia – teoria cunoaşterii ştiinţifice; este o ramură specifică a gnoseologiei, care analizează valoarea cunoaşterii ştiinţifice, a obiectivităţii, a adevărului rezultatelor ştiinţei, caracteristicile, forme, metode în cercetarea ştiinţifică.