Neomodernismul

Neomodernismul – Generaţia 60’ (1960-1980) – curent literar de revigorare a poeziei, de revenire a discursului liric interbelic la formulele de expresie metaforice, la imaginile artistice, la reflecţiile fiosofice.

În periodizarea poeziei contemporane, critica literară a stabilit trei etape distincte:

1. Realismul socialist (Proletcultismul) între 1948-1964, în care ideologia socialistă a impus teme şi modalităţi

de expresie cu totul nepotrivite exprimării artistice, care a însemnat o abatere de la rolul şi rostul poeziei, manifestându-se o obedienţă evidentă faţă de partidul unic (comunist) şi promovând aşa-zisa ,,cultură proletară” (Nicolae Tăutu, Marcel Breslaşu, Mihai Beniuc, Victor Tulbure, Mihu Dragomir etc.)

2. Neomodernismul poetic – Generaţia 60’ (1960-1980) reprezintă noua poezie ce constitue expresia metaforică

a trăirilor profunde ale conştientului, subconştientului, integrează visul şi miturile iar limbajul devine un scop în sine. Uneori, pentru efecte surprinzătoare, se cultivă limbajul prozaic sau jocul cu vorbele. Reprezentanţi: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu, Emil Brumaru, Ileana Mălăncioiu, Leonid Dimov, Ion Alexandru. Acestora li s-au alăturat şi poeţii cu opera cenzurată de regimul politic al vremii: Emil Bottta, Ştefan Augustin Doinaş, Geo Dumitrescu etc.

3. Postmodernismul sau Generaţia 80’ se manifestă începând cu anii 1980 şi până în zilele noastre. Poeţii acestei

generaţii s-au format, în general, în cadrul cenaclurilor universitare şi au fost promovaţi de revistele studenţeşti. Această poezie postmodernistă aduce nou: relaţia artistului cu lumea este inedită, maniera lirică fiind ,,poezia care coboară în stradă”, ,,poezia realului”, ,,cotidianul” etc. Ca modal;ităţi de compoziţionale, noua poezie apelează la citat (intertextualitate), colaj sau metatextualitate. Reprezentanţi: Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina, Ion Stratan, Caius Dobrescu, Florin Iaru etc.

Neomodernismul poetic sau ,,Generaţia 60’ “(1960-1980)

Neomodernismul marchează perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, când în literature română se înregistrează schimbări majore datorate contextului social-politic, precum şi presiunii exercitate de modelele interbelice (Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu). Dacă literatura occidentală se îndrepta în acei ani spre o nouă sensibilitate şi spre o nouă orientare cultural – post-modernismul, la noi, creatorii îşi orientează energiile spre recuperarea este¬tică şi valorică a modernismului interbelic ce nu-şi epuizase în întregime, din motive obiectiv-istorice, resursele creatoare. Astfel ia naştere neomodernismul, fenomen cultural autohton.

Poeţii acestei perioade se întorc, după perioada întunecată a realismului socialist, la metafore subtile, la ironie, la marile teme filosofice ale poeziei interbelice, la mit şi intelectualism.

Relaxarea ideologică ulterioară ,,obsedandului deceniu" profilează un climat favorabil reafirmării marilor valori din perioada interbelică şi se reînnoadă relaţiilor cu modernismul şi cu tradiţionalismul. Prin intermediul poeţilor Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, A. E. Baconsky, realismul socialist este părăsit, poezia se liricizează şi se deschide perspectiva neomodernismului. Meritul incontestabil al neomoderniştilor constă în libertatea expresiei, a autonomiei esteticului după mai mult de un deceniu de dogmatism ideologic şi de depreciere a creaţiilor literare.

Particularităţile tematice şi estetice ale liricii postmoderniste se pot identifica în următoarele formule de creaţie:

-ambiguitatea limbajului

-subtilitatea si transparenţa metaforelor

-imaginile artistice excentrice

-intelectualismul lexicului poetic

-reflexia filozofică rafinată

Trasături ale liricii neomoderniste:

- Expansiunea imaginaţiei

- Luciditatea şi fantezia

- Sensibilitatea şi ironia

- Erotismul şi confesiunea

- Elemente suprarealiste şi ermetice

- Universul afectiv al omului contemporan

- Formulele artistice se diversifică

- Preferinţa pentru metafora de toate tipurile Nichita Stănescu – limbajul poetic surprinzător

Marin Sorescu – limbajul simplu, ce implică parodia, umorul

Ana Blandiana – limbajul metaforic

Ioan Alexandru – limbajul solemn, cu tonalităţi de imn

Direcţii ale neomodernismului, stabilite de E. Simion, în ,,Scriitori români de azi’’:

- Poezia poeziei; criza de identitate; un poet al transparenţei – N. Stănescu

- Concretizarea simbolurilor – Cezar Baltoj

- Poezia; expresionism ţăranesc – Ion Alexandru

- Ironişti si fantezişti: Marin Sorescu, Mircea Ivănescu

- Lirica feminină; spiritualizarea emoţiei – Ana Blandiana, Constanţa Buzea

O introducere in universul liric al lui Nichita Stanescu, evidentiind caracteristicile specifice neomodernismului