Abordări ale Dezechilibrelor în Teoria Economică

Potrivit teoriei actuale, starea normală a unei economii, asemenea altor sisteme din natură, este caracterizată nu prin echilibru ci prin dezechilibru, privit ca o stare de tensiune pozitivă ce „impinge” sistemul înainte. Dinamica şi mişcările reale ale vieţii economice conferă dezechilibrelor economice un caracter permanent.

Adept al dezechilibrelor economice este şi reputatul economist francez François Perroux. El critică teoria walraso-paretiană a echilibrului, bazată pe un univers economic format dintr-un mare număr de microunităţi şi microdecizii, şi, în 1948, elaborează o nouă teorie a echilibrului întemeiată pe fenomenul dominaţiei care se aplică relaţiilor dintre naţiuni, sectoare, regiuni, întreprinderi şi permite studierea dinamicii inegalităţilor şi efectele lor structurate şi destructurate. În concepţia sa, viaţa economică se prezintă ca un ansamblu de raporturi vădite sau disimulate între dominanţi şi dominaţi şi nicidecum ca un ansamblu de raporturi între egali.

J. Schumpeter abordează problema echilibrului prin prisma inovaţiei. În teoria sa privind evoluţia economică, publicată în 1912, evidenţiază faptul că procesul concurenţial are o inegalabilă virtute, cea a „distrugerii creatoare” (creative distruction), în care firmele nu acceptă constrângerile tehnologice, creând noul prin distrugerea vechiului şi împingând astfel economia înainte.

Henri Guitton consideră că poziţiile în afara echilibrului reprezintă reguala şi, nemulţumit de tipul laissez- faire al economiei clasice bazate pe echilibu, inclusiv de revoluţia nominalistă matematică din ştiinţa economică a anilor '50 (lipsită de aplicaţii practice), a căutat o alternativă, pe care el a numit-o „imperfecţiunea creatoare”. Este convins că dacă acceptăm să modificăm teoria (în acest caz doctrina clasică, a perfecţiunii) introducând teze mai apropiate de realitate, problema decalajului dintre teorie şi realitate va putea fi rezolvată. După spusele lui „din respect pentru realitate, prefer să modific teoria şi să fac din imperfecţiune noul centru de interes”

Modelul walrasian, întemeiat pe absenţa oricărei rigidităţi a preţurilor, indiferent de piaţa studiată, se dovedeşte, în aceste condiţii, o Fata Morgana. Chiar şi Frank Hahn, un important teoretician al echilibrului general, devine sceptic faţă de puterea explicativă a acestui model, aducându-şi contribuţia la teoria dezechilibrului printr-un articol publicat în 1975 şi intitulat „On the Role of Money in the process of Exchange and the Existance of a Nonwlrasian Equilibrum”.

Realităţile contradictorii şi imperfecţiuniole pieţei impun adesea mai curând o ajustare prin cantităţi decât prin preţuri. Adepţii dezechilibrului, îndeosebi reprezentanţi francezi, adoptă ipoteza rigidităţii preţurilor în perioada analizată, îndepărtându-se, treptat sau mai abrupt, de modelul echilibrului generalal al lui Walras.

Modelul keynsian, aşa cum a fost el conceput şi prezentat în cadrul sintezei neoclasice din anii '50, '60, reprezenta un sistem de echilibru, în care doar pe piaţa muncii realizarea ocupării depline era împiedicată de rigidităţi salariale. Aceeaşi analiză este propusă de Modigliani în 1944, unul dintre principalii artizani ai sintezei neoclasice, ea regăsindu-se şi la alţi autori.

Această opinie, împărtăşită de majoritatea economiştilor adepţi ai sintezei neoclasice, este contestată de Don Patinkin, care, în 1972, afirma că „şomajul involuntar, în Teoria generală, nu are ca origine rigiditatea salariilor”. El susţine că este vorba de rigidităţi care sunt diferite faţă de cele postulate în modelul keynesist static al sintezei. Într-un sistem dinamic, propiu Teoriei generale a lui Keynes, acţionează forţe care împiedică atingerea echilibrului, acest fapt fiind datorat agenţilor economici care, în calitatea lor de consumatori şi investitori, manifestă rigidităţi în obiceiurile lor de consum sau în procesul deciziilor investiţionale şi nu reacţionează suficient de rapid la mobilitatea preţurilor şi modificarea consecutivă a încasărilor lor reale. Toate acestea îl determină să califice teoria echilibrului keynsian drept o teorie a dezechilibrului de sub-ocupare fiind, din această perspectivă, un iniţiator al teoriilor dezechilibrului.

În lucrarea sa „Capital and Growth” publicată în 1965, J. Hicks dezvoltă conceptele preţurilor flexibile (flexprice) şi ale preţurilor fixe (fixprice). El are în vedere, aşa cum a făcut-o în lucrările din anii ’30 inspirate de teoreticienii suedezi, o economie în care se succed perioade de timp. Metoda flexprice, numită şi echilibru temporar, presupune că preţurile se adaptează în interiorul fiecărei perioade de acest fel, ca şi tranzacţile curente care egalizează ofertele şi cererile. Metoda fixprice are în vedere ipoteza conform căreia preţurile sunt date la începutul fiecărei perioade şi rămân neschimbate, astfel încât ofertele şi cererile pot rămâne în dezechilibru. Realitatea, estimează Hicks, se situează între aceste două cazuri extreme. Datorită unei asemenea abordări, Hiks este revendicat şi de teoria dezechilibrului.

Printre principalii teoreticieni ai dezechilibrului se numără R. Clower, Axel Leijonhufvud, R. Barro, Hershel Grossman, Edmond Malinvaud, la care se adaugă un grup de economişti francezi, preocupaţi de explicarea endogenă a rigidităţii preţurilor: J.B. Benassy, J. Dreze, J.M. Grandmont şi G. Larocque. Barro şi Grossman sunt cei care numesc acest tip de analiză teoria dezechilibrului. S-a conturat astfel o tipologie a cazurilor de dezechilibru agregat: cazul excesului de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii, situaţie care corespunde şomajului keynesist; cazul excesului de cerere pe piaţa bunurilor şi exces de ofertă pe piaţa muncii, situaţie calificată de J. P. Benassy ca stagflaţie (E. Malinvaud vorbeşte de şomaj clasic, lui aparţinându-i distincţia între şomaj keynesist, caracterizat prin insuficienţa cererii efective şi şomaj clasic, caracterizat prin salarii reale foarte ridicate); cazul excesului de cerere pe piaţa bunurilor şi a forţei de muncă, când preţurile sunt rigide, aşa numita „inflaţie reprimată”; cazul „anticlasic” (subconsum) când există un exces de ofertă pe piaţa bunurilor şi un exces de cerere pe piaţa forţei de muncă.

Teoreticienii dezechilibrului, în special Clower, Leijonhufvud, Malindvaud şi cei care au vizat reformularea ideilor keynesiste în termeni ai dezechilibrului sunt încadraţi de către Alan Caddington în categoria succesorilor „reducţionişti” ai lui Keynes.

Dezvoltarea teoriei economice, începând cu anii ' 60, are în vedere eforturi de a conferi o fundamentare microeconomică (legată de comportamentul agentului economic) analizei macroeconomice consacrate). În acest spirit s-a născut noţiunea de echilibru non-walrasian, ce semnifică neutilizarea deplină a resurselor în economie, ca stare de lungă durată a sistemului.

Clower îşi aduce importante contribuţii la dezvoltarea fundamentelor microeconomice existente în Teoria generală, prin distincţia clară pe care o face între cereri şi oferte „noţionale”, care corespund modelului walrasian de echilibru la un anumit nivel al preţurilor, şi cereri şi oferte „efective” care se realizează în fapt. Astfel, în condiţiile unei oferte excedentare de muncă, cererea, pe care o numim atunci efectivă, a unui individ care nu şi-a putut vinde munca şi deci nu are venituri sificiente, este inferioară cererii noţionale la preţurile date. În felul acesta, cererea de bunuri este o funcţie nu a preţului, ci a cantităţii de muncă pe care individul o poate vinde. Regăsim la Clower, ca şi la Alfred Marshall, un sistem în care cantităţile sunt cele care se adaptează rapid, astfel încât preţurile sunt fixe sau variază lent.