După cum se cunoaşte, când o firmă oferă pieţei un produs, ne confruntăm cu situaţia de monopol. Într-o asemenea situaţie, firma face faţă întregii cereri de pe piaţă. Cauzele situaţiei de monopol se pot găsi în: motivarea comportamentului altor firme; imposibilitatea intrării pe piaţă a altor firme; bariere de ordin tehnic; stăpânirea sau posedarea de resurse unice; stăpânirea sau posedare unor tehnologii (industriale, agrare, comerciale, de transport etc.) de vârf; posedarea unor talente manageriale de excepţie; existenţa unor condiţii legale specifice.
Analiza situaţiilor enumerate scoate în evidenţă că în timp ce unele firme găsesc afacerea, domeniul, produsul neprofitabile şi, în consecinţă, nu caută intrarea pe piaţă altora le lipseşte posibilitatea intrării în considerente de ordin tehnic, economic, organizatoric sau legal. De remarcat că din punct de vedere tehnic, în unele situaţii, intrarea pe o anumită piaţă solicită obţinerea unor costuri mai mici decât costurile altor firme şi mai ales decât costurile firmelor existente pe piaţă. Aceasta întrucât dacă s-ar intra pe piaţă cu costuri mai ridicate, menţinerea ar cere la ieşire preţuri scăzute, ceea ce reduce sau anulează profilul, făcând neinteresantă intrarea unei firme pe piaţa respectivă.
Experienţa ţărilor cu o economie de piaţă dezvoltată este edificatoare în privinţa în privinţa abordării şi rezolvării condiţiilor legale de intrare pe piaţă. Nu de puţine ori a avea o singură firmă este mai de dorit, decât a avea o piaţă deschisă. O astfel de opţiune creează un monopol natural, unde costul marginal se diminuează, iar costul mediu minim se poate obţine doar prin această formă de organizare. Una dintre cele mai frecvente cauze ale situaţiei de monopol este protecţia legală a tehnologiilor de către stat, aici putând fi menţionate două exemple foarte cunoscute: maşinile Xerox şi camera Polaroid. În asemenea cazuri, tehnologia de bază este dată în mod unic unei firme iar standardele referitoare la performanţă intervin ca restricţii în toate asemenea cazuri.
Termenul „monopolul” derivă din combinarea a două cuvinte greceşti „monos” („singur) şi „polein” („vânzător”), monopolul aflându-se faţă de concurenţa perfectă, la extrema opusă a structurii pieţei, la care concurenţa este absentă.
În realitate, multe firme deţin, într-o măsură mai mică sau mai mare, puterea de influenţa atât nivelul preţului, cât şi volumul ofertei. Cel mai adesea se întâlnesc situaţii în care unele unităţi producătoare pot fi doar temporar în poziţie de monopol absolut. Este cazul acelor unităţi care pun în vânzare un produs nou şi dispun provizoriu de o poziţie de monopol ce nu va putea fi atacată decât dacă şi alţi producători vor reuşi să realizeze produse similare, substituibile primului.
Chiar în aceste cazuri, poziţia de monopol absolut nu conferă deţinătorului său capacitatea de a o fixa în mod arbitrar preţul de vânzare şi cantităţile vândute. El este supus unei duble constrângeri:
- cerea: în sensul că monopolul poate fixa preţul de vânzare sau cantitatea de vândut, dar foarte rar pe amândouă dintr-o dată, deoarece orice sporire a cantităţii vândute necesită o scădere a preţurilor.
- costul, întrucât creşterea cantităţilor produse antrenează scăderea costului, însă reducerea concomitentă a preţului de vânzare va fi cu atât mai mică, cu cât cerea va fi mai puţin elastică în raport cu preţul.
Monopolul presupune existenţa următoarelor condiţii: bunul este produs de o singură firmă, bunul nu poate fi substituit; inexistenţa concurenţei. Intrarea de noi firme pe o piaţă monopolistă este imposibilă datorită unor restricţii de natură administrativ-juridică sau a unor restricţii economice, cantitatea oferită şi preţul unitar sunt stabilite de firma aflată în poziţie de monopol, în funcţie de elasticitatea cererii.
Universitatea Valahia Targoviste.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
