Egalitatea în Fața Legii și a Autorităților

PROBATORIUL

§1. Noţiuni generale

În desfăşurarea procesului penal, invocarea şi propunerea de probe, admiterea şi administrarea lor constituie un fascicul de acte procesuale, care poartă denumirea de probatoriu Noţiunea de "probatoriu", care provine din limba latină de probatorium, are două sensuri, fie cel de culegere a probelor, fie cel de totalitate a probelor adunate şi prezentate într-un litigiu. În sensul art. 99, probatoriul constă în invocarea de probe şi propunerea de probe, admiterea şi administrarea lor. Noţiunea de "invocare" provine din latină: invocare sau din franceză: invoquer şi înseamnă a cita ceva în favoarea sa, a se referi la ceva care poate servi cuiva ca un argument în susţinerea unei remarce. Noţiunea de "propunere", care vine de la latinescul propunere, înseamnă sugestie, recomandare, manifestarea interesului etc. "Admiterea", de la latinescul admittere, se defineşte ca situaţia de a fi de acord cu ceva, a îngădui, a permite, a da curs favorabil unei cereri ş.a. "Administrarea", din latinescul administrare, se consideră folosirea unui mijloc de probă într-un proces După cum se vede, probatoriul, în sensul art. 99, este o totalitate de acţiuni îndreptate spre stabilirea obiectului probaţiunii. Aceste acţiuni sunt efectuate de către instanţă şi părţi. Totuşi, în această activitate, fiecare subiect are unele atribuţii proprii. Instanţa este limitată în activitatea de strângere a probelor. În toate cazurile strângerea probelor de către instanţă poate fi executată doar la cererea părţilor. Verificarea probelor însă se include în obligaţiile atât ale organului de urmărire, cât şi ale instanţei. În acest sens, instanţa este obligată de a verifica totalitatea de probe propuse de către părţi, în vederea constatării admisibilităţii, pertinenţei, concludenţei şi utilităţii. Aprecierea probelor se efectuează în baza intimei convingeri a reprezentantului organului de urmărire penală şi judecătorului. "Procesarea" probelor trebuie să se bazeze pe anumite principii determinate de Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, purtând denumirea de "principii de procedură". Principiile au sarcina de a asigura drepturile persoanelor implicate într-un proces penal şi constau în dreptul de a asista la proces, dreptul de a fi ascultat, dreptul de a asculta şi urmări procedura , egalitatea armelor, dreptul la tăcere Asistenţa apărătorului este un alt principiu, existând numeroase surse la această temă Amintim principiul mărturiilor directe, adică dreptul persoanei învinuite de a fi audiată, dreptul de examinare într-un proces public a tuturor probelor ; principiul divulgării, care constă în faptul că autorităţile de urmărire penală trebuie să pună la dispoziţie toate probele în favoarea sau defavoarea acuzatului. Principiul prezumţiei de nevinovăţie este de asemenea aplicabil în probatoriul penal.

§2. Administrarea probelor

Problema administrării probelor nu poate fi cercetată fără examinarea chestiunii privind sarcina probei, fiind necesar să se ştie cine are obligaţia de a dovedi diverse împrejurări Prin sarcina probaţiunii (onus probanti) se înţelege obligaţia procesuală ce revine participanţilor la procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii Plecând de la prezumţia de nevinovăţie, sarcina de a proba revine întotdeauna celui care acuză. Instanţa de judecată este doar un arbitru în acest proces, autorizând administrarea unei sau altei probe. Pornind de la principiul prezumţiei de nevinovăţie, procurorul, organul de urmărire penală este obligat să colecteze suficiente probe pentru dovedirea vinovăţiei persoanei. Sub acest aspect se invocă problema referitor la rolul părţii vătămate în administrarea probelor, mai ales în cazurile de plângere prealabilă. Considerăm că şi în asemenea cazuri sarcina de a proba vinovăţia revine organului de urmărire penală şi procurorului, având în vedere atât prevederile art. 28 referitoare la principiul oficialităţii procesului penal, potrivit căruia aceşti subiecţi, în limitele competenţei lor, sunt obligaţi să efectueze acţiuni necesare în vederea constatării faptei penale şi a persoanei vinovate, cât şi prevederile alin. (1) al art. 276, care stabileşte că procedura în procesele de plângere prealabilă este generală. Desigur că în asemenea cazuri partea vătămată dispune de capacitatea de a determina soarta procesului acceptând sau nu împăcarea, însă în sarcina ei nu poate fi pusă probarea vinovăţiei făptuitorului. În acelaşi timp, partea vătămată, ca şi martorul, este obligată să depună mărturii sincere referitor la circumstanţele cauzei, dacă dispune de informaţia dată.