Discernamântul

Psihiatria medico-legala se ocupa cu precadere de comportamentul aberant al bolnavilor psihici. Ponderea faptelor de comportament aberant (delincventa patologica) în comportamentul aberant este redusa, dar cunoasterea sa în vederea aprecierii DISCERNAMÂNTULULUI, responsabilitatii si vinovatiei penale ca si în asigurarea protectiei comunitatii si persoanei devine absolut necesara. Delincventa patologica se decanteaza ca o delincventa remanenta ce obliga la masuri de protectie medico-sociale atât a bolnavului psihic cât si a anturajului si a societatii. Ponderea sa de 5-10% din delincventa motiveaza suficient o astfel de preocupare.

Dar, expertiza medico-legala psihiatrica studiaza si personalitatea unui subiect responsabil, în scopul de a face mai eficace masurile de reinsertie sociala prin modularea lor la personalitate. Expertiza medico-legala are în vedere urmatoarele obiective:

1. existenta sau inexistenta unei anomalii mintale (de regula, juristul solicita o expertiza psihiatrico-legala, fie daca are îndoieli asupra stari psihice a subiectului, fie daca, în cazul infractiunilor bizare, cu mobil aberant sau de vatamari corporale grave comise în mod feroce, omor deosebit de grav, se face loc interpretarii interventiei unei motivatii patologice printr-o tulburare mintala).

2. relatia anomaliei mintale cu fapta imputabila (expertiza va stabili masura în care fapta incriminata este expresia unei îmbolnaviri psihice - fapta ca simptom de boala cu relevanta medico-legala. Comportamentul patologic, pe lânga faptul ca devine un simptom major de îmbolnavire mintala, fapt ce a facut pe H. Ey sa afirme ca psihiatria medico-legala releva aspectul cel mai caracteristic al psihiatriei. Ca patologie a libertatii, boala psihica anuleaza responsabilitatea penala, acest comportament patologic devine însa si un indicator, deseori specific, pentru forma de îmbolnavire - motivatia deliranta a unor fapte anti-sociale, specificul comportamentului de epilepsie, în stari confuzionale).

3. precizarea factorilor care au putut favoriza trecerea la act (printre care: factorii genetici, constitutia, consumul de alcool, grupul deviant, victima ce consimte, coopereaza sau provoaca etc.).

4. stabilirea discernamântului fata de fapta imputabila. Act de analiza intelectiv-volitiva, discernamântul presupune normalitatea psihica înteleasa, ca aptitudine si aspiratie catre realizarea binelui uman si social prin integrare bio-psiho-axiologica, adaptare prin anticipare la mediu, la norme, si ceilalti oameni. Normalitatea, nu implica numai criterii statistice, de comportare medie, ci mai ales criterii sociale de raportare a comportamentului la norma, precum si criterii axiologice de integrare a comportamentului la norme, precum si criterii axiologice de integrare a comportamentului în motivatie si idealurile sociale. Normalitatea psihica este sinonima cu sanatatea mintala care, dupa datele OMS, implica echipament genetic adecvat, dozare corecta a gratificatiilor, si frustrarilor în copilarie, mediu diversificat pentru schimburi intelectuale variate, pe masura sa duca la autonomic, atitudine spiritual -creativa si homeostazie psihica anticipativa. Normalitatea se impune ca o confruntare cu realitatea care, prin integrare progresiva, confera autonomie persoanei. (Allport - citat de Gh.Scripcarru si M.Terbancea - în "Patologie medico-legala si psihiatrica -pag. 427 -). Gradul de adaptare la mediu de viata devine astfel primul criteriu al normalitatii. Normal este subiectul capabil sa-se autonomizeze prin adaptare si sa ramâna liber. (H.Ey) Norma fiind o judecata de valoare, normal devine omul care se adapteaza la norme. Sanatatea mintala (normalitatea) devine libertatea de adaptare, conditia umana si presupune capacitatea de a îndeplini roluri sociale (Fromm), de autoactualizare (Maslow), de adaptare cu eficacitate maxima (Menninger), de autonomie. În orice, definitie adaptarea homeostazica la situatii de mediu devine criteriul esential al sanatatii mintale. În aceste conditii, sanatatea trebuie privita ca valoare (ca adaptare la valori), în sensul ca omul devine creator al propriei sale sanatati si orice inadaptare devine o patologie a integrarii umane.

Discernamântul bazat pe normalitatea umana ca modalitate de adaptare la lume si realizare în lume, implica functii senzoriale si intelectuale normale, experienta anterioara suficienta, capacitate de a distinge, prevedea si concepe actele proprii, capacitate de anticipa consecintele faptelor proprii prin reprezentare si gândire logica, deci capacitatea de a actiona liber, la care trebuie adaugata aptitudinea de întelegere si respectare a esentei etice a relatiilor sociale, afectivitatea si vointa de a aspira spre nivelele culturale superioare de alegere umana.

Discernamântul exprima astfel integrarea într-o sinteza unica a functiilor de percepere (analizatori integrii, experienta anterioara), mnezice, (conditie a învatarii si reprezentarii), de învatare si reprezentare (evocare a experientei în imagini ce favorizeaza anticiparea actelor), gnozice (de elaborare de idei care prin functiile lor superioare ca inteligenta, permit o adaptare supla la situatii, iar prin independenta, gândire, asigura spirtul critic, de comunicare, formulare de solutii) de relatie (de traire afectiva) precum si a functiilor caracteriale si temperamentale. A discerne o situatie si în consecinta, a avea o conduita adaptabila implica a întelege o situatie, a analiza o situatie prin analiza critica ce se interpune între stimuli si raspuns, a compensa o situatie, prin înlocuirea unei actiuni, a inventa sau chiar a stimula o situatie prin ocolirea unei actiuni dificile. Aptitudinea de întelegere, de prevenire a consecintelor, de optiune si de stapânire ce dau continut discernamântului devine un criteriu al normalitatii si exprima o stare de constiinta. Multiple situatii de anulare a discernamântului atesta interdependenta acestor functii psihice în discernamânt: surditatea duce la suspiciune, izolarea si inactivitatea la psihoze, izolarea lingvistica la delir, privarea volitiva la dezorientare si confuzie, abuzul de neuroleptice la privarea senzoriala, psihica si sociala, lipsa afinitatilor afective la lipsa remuscarilor si insensiblitatii etc. Exista astfel nivele de discernamânt elementar, instinctiv, reactiv, sau de veghe, de discernamânt reflectat, abstract, logic (de reflectare realista a realitatii) si de discernamânt anticipativ, axiologic (de optiune pentru valori si distingere a binelui de rau). De aici, (din cele trei nivele) rezulta si criteriile de abordare a discernamântului care va fi de natura logica (capacitatea de a întelege consecintele faptelor proprii), psihologica (capacitate de anticipare a consecintelor lor), medicala (excluderea unei îmbolnaviri psihice), axiologica (aptitudinea a promova si realiza binele) si juridica (capacitatea de a alege si de a fi responsabil).