Metode de Analiză și Cercetare

I. Ancheta contextuală. O metodă structurată de observare şi de interviu de teren. Are la bază cîteva principii care o deosebesc de interviul jurnalistic:

1. înţelegerea contextului în care se găseşte sau este utilizat obiectul studiului, ca necesitate privind înţelegerea în context;

2. utilizatorul spaţiului/obiectului trebuie să fie partener în procesul de stabilire a caracteristicilor acestuia, inclusiv d.p.d.v. al uzabilităţii (el nu trebuie „hărţuit”, ca în cazul interviului jurnalistic!);

3. includerea metodelor de măsurare trebuie să aibă un scop bine precizat (despre metode de măsurare, a se vedea capitolul respectiv din: Stoica, Dan, Comunicare publică. Relaţii publice, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I.Cuza”, 2004).

Ancheta contextuală este un proces care, în plan practic, înseamnă observarea în teren combinată cu interviul. Cînd vorbim despre interviu, nu avem în vedere întrebări formulate dinainte, cu scopul de „a-l prinde” pe celălalt. Din contră, starea de parteneriat dintre cel care ia interviul şi cel intervievat este folosită pentru a crea un dialog, în cadrul căruia cel care ia interviul să poată determina nu doar opiniile şi experienţele celuilalt, ci şi motivaţiile acestuia şi felul în care înţelege el contextul. În plus, acest gen de interviu - ancheta contextuală - se modelează după dinamica evoluţiei contextului.

Este esenţial ca intervievatorul să facă parte din universul celui intervievat, chiar dacă asta înseamnă un oarecare consum de timp. Deci, este un studiu care se face în timp, este o tehnică de durată, care seamănă cu demersul etnologului. De altfel, o abordare, aici, ar fi metoda etnometodologiei.

Este important şi cum îl alegi pe cel pe care îl vei intervieva.

De ex., cînd este schimbată sau upgrade-ată aplicaţia soft într-o organizaţie, persoana cea mai afectată este responsabilul cu managementul sistemului informatic. Această persoană trebuie să instaleze aplicaţia peste tot, pe toate computerele şi să se asigure că fiecare reuşeşte să utilizeze noua interfaşă, noul produs. Deci, dacă stai cu el cîteva zile, vei putea să-ţi dai seama dacă designul produsului cel nou e bun şi dacă instalarea s-a făut bine.

II. Studii etnografice. Se mai numesc „observaţii în teren”. Este vorba despre culegerea de date la faţa locului, urmînd ca acestea să fie analizate mai tîrziu. Este o metodă care nu exclude şi interviul şi care se aseamănă cu observaţia etnografică din antropologie, care înseamnă să urmăreşti lumea.

Se identifică şi se colecţionează artefacte şi mărci. Aici, prin artefact vom înţelege „obiect fizic, folosit la faţa locului”, cum ar fi carnet de note, agendă de birou, formulare, rapoarte, dar şi spaţii, pereţi. Prin mărci vom înţelege „trăsături fizice remarcabile, care marchează sau caracterizează site-ul aflat sub studiu (a se revedea capitolul despre mărci la Michel Foucault, din curs). De ex., mărimea unor paravane, un grilaj de protecţie la intrare, mărimea tabelelor de afişaj (dar şi ce e scis pe ele), aspectul uniformelor, precum şi cine şi ce uniformă poartă.

Post-it pot fi şi artefact, şi marcă. Locul rezervat diferitelor persoane sau diverselor categorii de personal poate fi o marcă.

Colectarea de artefacte şi mărci se face ca şi cum ai merge la locul unor săpături arheologice. După identificare, colectarea se face şi prin desenare, fotografiere (chiar în diferite momente), prin solicitarea de pliante descriptive, prin desenarea de hărţi sau de diagrame ale locului.

După studierea „recoltei”, pentru a supune obiectele unei discuţii în grup se poate face reprezentarea lor prin:

- arătarea obiectului însuşi;

- arătarea unei fotografii care reprezintă obiectul;

- arătarea unei diagrame care reprezintă obiectul/site-ul;

- arătarea unui desen al obiectului, cu explicaţii pentru fiecare parte a sa;

- arătarea unui desen sau a unei fotografii care să reprezinte obiectul înainte şi după utilizare;

Acest gen de analiză serveşte la studierea relaţiilor de grup, pentru că poate identifica procesele şi fluxurile de informaţie. Deci, poate servi la determinarea structurii organizaţiei, a ierarhiei personalului, a legăturii formale şi informale dintre grupuri şi persoane.

Este un gen de studiu care evidenţiază scheme de comunicare: arată cine cu cine vorbeşte şi cît de des, iar pentru produse folosite intensiv în comunicare – precum telefoane, e-mail etc. – această informaţie este vitală.

În ceea ce priveşte ancheta (interviul), este recomandat să se pună întrebări nu numai despre cum se fac anumite lucruri, ci şi întrebări de tipul: „Merge aşa?”, „Sînt şi unii care fac acest lucru altfel? Dacă da, de ce?” . Interviul trebuie să aibă aerul că e doar o discuţie.

III. Grupuri de reflecţie (Focus grupuri)

Moduri de cercetare formale, structurate, care presupun intercţiune într-un grup predefinit. Coordonatorul îşi stabileşte dinainte chestionarul, pe baza informaţiilor pe care urmăreşte să le obţină. Spre deosebire de metoda chestionarelor, în grupul de reflecţie se păstreză permanent contactul între participanţi. Astfel de discuţii pot lămuri mai lesne problemele aflate în studiu, dar pot şi să scoată la iveală alte probleme, identificate drept comune în viziunea celor din grup. Spre deosebire de tehnica brainstorm, grupurile de reflecţie conţin specialişti din acelaşi domeniu.

Organizatorul poate aranja să aibă în grup două personaje cu rol ştiut doar de ei: unul va fi cel care susţine ideea propusă spre discuţie, iar celălalt va fi contra. Această tehnică evită lîncezeala şi pericolul de a aluneca prea repede spre o anumită soluţie, din comoditate.