Asigurarea Riscurilor de Antreprenoriat

Tema 10 Asigurarea riscurilor din activitatea de antreprenoriat

1. Asigurarea de fidelitate

2. Asigurarea creditelor de export

3. Modalităţi de intervenţie a statului în asigurarea creditelor de export

4. Asigurarea împotriva întreruperii activităţii de afaceri

5. Asigurarea riscurilor politice

1. Asigurarea de fidelitate

Cuvîntul pecuniar înseamnă în legătură cu banii, iar asigurarea pecuniară acoperă riscurile unei organizaţii care s-ar putea găsi în situaţia de a trebui să plătească o sumă de bani, fie în situaţia de a nu putea încasa sumele pe care le încasa de obicei.

Asigurarea de fidelitate sau de cauţiune a fost introdusă în secolul al XIX-lea pentru a înlocui sistemul de cauţiuni private.

Pînă la acea dată, cetăţenilor care deţineau funcţii de răspundere în guvern, industrie, comerţ etc. li se cerea adesea să desemneze o altă persoană care putea fi garantul lor. Acest garant se angaja să plătească o sumă de bani atunci cînd ar fi apărut pierderi ca urmare a acţiunii persoanei ce deţinea respectiva funcţie de raăspundere. Nu fiecare om cinstit putea să-şi găsească o cauţiune, din cauza riscurilor evidente ale poziţiei lor. În consecinţă, în 1840 s-a format Societatea de Garanţii Britanică din Edinburgh.

Rezultă, că scopul asigurării de fidelitate este de a proteja asiguratul împotriva unor daune ce ar putea rezulta din încrederea acordată unor persoane ce administrează o parte din activele unei societăţi. Poliţa de asigurare de fidelitate protejează o societate împotriva daunelor determinate de acte frauduloase sau necinstite ale personalului său, indiferent dacă aceştia au acţionat singuri sau împreună cu alte persoane. Asigurătorul plăteşte numai dauna propriu-zisă, nu şi daunele de consecinţă. Sunt excluse, de asemenea, din gospăgubire costurile asiguratului pentru stabilirea pierderii propriu-zise.

Garanţiile de fidelitate se emit fie pentru fiecare persoană în parte, fie pentru anumite posturi, sau sunt generale pentru toţi angajaţii unei societăţi. Această ultimă formă este des folosită mai ales la asigurarea instituţiilor financiar-bancare.

În prezent, există mai multe tipuri principale de cauţiune:

1) Garanţii comerciale. Sunt oferite patronilor care ar putea fi victimele unor fraude sau ale unor acţiuni necinstite efectuate de angajaţii lor. Prin aceste poliţe de asigurare se asigură rambursarea unor sume de bani patronului a căror valoare maximală este fixată în prealabil.

2) În alte cazuri, asigurătorii emit obligaţiuni prin care se angajează să plătească o sumă de bani dacă o persoană nu reuşeşte să se achite în mod corespunzător de datoriile ce-i revin. De exemplu, tur-operatorii şi agenţii de voiaj ai Asociaţiei Agenţilor de Călătorie Britanici trebuie să achiziţioneze o obligaţiune ca cerinţă impusă de calitatea lor de membri. Obligaţiunea poate fi utilizată pentru a oferi sprijin clienţilor dacă tur-operatorul sau agentul lor îşi încetează activitatea înainte sau în timpul excursiei sau vacanţei. Obligaţiunile emise de administraţia locală reprezintă echivalentul guvernamental al garanţiilor comerciale, cu excepţia faptului că ele acoperă atît greşelile angajaţilor, cît şi acţiunile necinstite ale acestora.

3) În anumite cazuri, tribunalele împuternicesc o persoană să administreze afacerile financiare ale alteia (de exemplu, ale unui minor, ale unei persoane debile mintal sau care a murit fără să desemneze un executor testamentar). Unui astfel de administrator i se cere adesea să ofere o garanţie pentru buna executare a îndatoririlor sale şi, în mod normal, asigurătorii vor emite o obligaţiune în tribunal (de instanţă) care oferă o astfel de garanţie.