Puterea legăturilor slabe

Aceasta lucrare sustine ca analiza proceselor in cadrul retelelor interpersonale asigura cele mai fructuoase punti de legatura macro-micro. Strategia consta aici in a alege un aspect limitat al interactiunilor la scara mica – rezistenta legaturilor interpersonale – si de a demonstra cum utilizarea analizei de retele poate corela acest aspect cu diferitele fenomene macro precum raspandirea, mobilitatea sociala, organizarea politica si coeziunea sociala in general. Analiza retelelor sociale este considerata a fi un instrument pentru corelarea nivelelor micro si macro ale teoriei sociologice. Gradul de suprapunere a retelelor de prietenie a doi indivizi variaza in mod direct, in functie de rezistenta legaturii dintre ei. Se pune sub observatie impactul acestui principiu asupra raspandirii influentei si informatiilor, posibilitatea de mobilitate si organizarea comunitatii. Accentul cade astfel, pe puterea de coeziune a legaturilor slabe.

Daca se iau in considerare doi indivizi oarecare, A si B, si grupul tuturor persoanelor care au legaturi cu oricare dintre ei sau chiar cu amandoi (S=C, D, E, ...), exista o ipoteza care ne permite sa asociem legaturile diadice cu structurile mai mari. Conform acestei ipoteze, cu cat legaturile intre A si B sunt mai puternice, cu atat mai vaste sunt proportiile indivizilor din S cu care amandoi au legaturi, fie ele mai puternice sau mai slabe. Suprapunerea cercurilor lor de prietenie este presupusa a fi minima atunci cand legatura dintre ei este absenta, mai mare daca legatura este una puternica si medie daca aceasta este slaba. Considerand ca intre C si B nu exista niciun fel de relatie, legaturile puternice pe care le au in comun cu A ii vor face sa interactioneze si sa genereze una. Homans sustinea in acest sens ca „cu cat persoanele interactioneaza mai mult intre ele, cu atat pot fi mai puternice sentimentele lor de prietenie” (1950, p. 133).

In lucrarile si studiile lor de specialitate, oameni precum Berscheid, Walster, Bramel, Brown, Laumann, Newcomb, Precker, au aratat ca afirmatiile mai sus, pot deveni credibile si datorita probelor empirice conform carora cu cat legatura intre doi indivizi este mai puternica, cu atat acestia se aseamana mai mult in diverse feluri.

In 1958, Heider, iar mai tarziu Newcomb, in 1961, au formulat teoria echilibrului cognitiv care a prezis aceleasi rezultate: adica, existenta unei legaturi puternice intre A-B si A-C, unde B si C se cunosc, ar da nastere unei „tensiuni psihologice” datorita faptului ca C va dori ca propriile sentimente sa fie in concordanta cu cele ale bunului sau prieten, A, si de asemenea pentru B si prietenul sau, A. Cand legaturile sunt slabe insa, o astfel de consistenta este mai putin esentiala din punct de vedere psihologic, iar daca luam in calcul cele doua legaturi puternice A-B si A-C, legatura B-C va fi mereu prezenta (fie ea una slaba sau puternica).