INTRODUCERE
Dezvoltarea turismului presupune existenţa unui patrimoniu turistic care, prin atractivitatea sa, poate să asigure integrarea unei zone geografice, a unei regiuni turistice sau a unei ţări în circuitele turistice interne şi internaţionale. Printre componentele patrimoniului turistic trebuie menţionate în primul rând:
• Resursele antropice – create de mâna omului (vestigiile istorice, de artă, de arhitectură)
• Resusrele naturale (frumuseţile montane, plajele de pe litoral, factorii de cură din staţiunile balneoclimaterice etc).
• Tradiţii culturale, de folclor – dau o nuanţă inedită demersului turistic şi uneori motivează deplasarea celor interesaţi spre un anumit loc.
Turismul în România
România, prin particualrităţile sale fizico-geografice deţine un variat, bogat şi interesant potenţial turistic. Cu toate acestea valorificarea acestui potenţial nu a fost şi nu este nici în prezent satisfăcătoare.
În ceea ce priveşte turismul românesc, acesta poate deveni un posibil şi necesar suport al dezvoltării economice, cu condiţia ca, în cel mai scurt timp, să găsim soluţiile necesare stopării declinului cererii interne şi externe, renunţării la produsele turistice învechite şi îmbunătăţirii imaginii României.
Toate acestea nu pot fi limitate la măsuri întâmplătoare, ci presupun o viziune cuprinzătoare care să vizeze toate capitolele vitale ale acestui sector de activitate şi anume:
• Calitatea produsului turistic oferit
• Competitivitatea internaţională
• Preţurile praticate şi veniturile obţinute.
Oferta destinată turiştilor străini se orientează cu precădere spre punerea în valoare a patrimoniului geografic din zonele de interes turistic, prin realizarea unor programe de excursii, vizite, drumeţii, având ca motivaţie principală interesul pentru diversitatea şi armonia formelor de relief, aspect ce situează România printre ţările cele mai favorizate, cu posibilităţi de practicare a unui „turism total” (montan, de litoral, tratament, fluvial, maritim, pe lacuri interioare, vizite la peşteri, turism rural etc.)
Atracţia pe care o reprezintă Munţii Carpaţi s-a materializat prin organizarea de programe specifice, precum, drumeţii pe trasee montane marcate, alpinism, programe pentru amatori şi profesionişti, având conţinut descoperirea mediului, florei, faunei, formaţiunilor geologice etc.
Cel mai mare interes pentru zonele care nu sunt foarte exploatate de om, transformându-le în sursă de profit, îl manifestă turiştii străini, deoarece în foarte puţine ţări din Europa există astfel de zone sălbatice. Reunind mai multe puncte de interes, zona Lacu Roşu- Cheile Bicazului este o zonă cu potenţial turistic deosebit, motiv care ma determinat să o aleg ca temă pentru proiect.
I. Prezentarea zonei Lacu Roşu – Cheile Bicazului
Făcând parte din Carpaţii Orientali, relieful muntos al zonei este variat, nelipsind din peisaj formele morfo-vulcanice, determinate de erupţiile neogene, asupra cărora au acţionat diferenţiat factorii modelatori.
Lacul Roşu, este un lac de baraj natural, care s-a format în anul 1837. Datorită precipitaţiilor atmosferice abundente, mari suprafeţe de teren de pe coasta nord-vestică a muntelui Ghilcos s-au prăbuşit, alunecând pe stratul de argilă, închizând valea Verescheului, unde au confluenţa mai multe pârâuri cu debit semnificativ. Oglinda apei este străpunsă de trunchiurile de brazi, care sunt ramăşiţele pădurii inundate de lac. Altitudinea luciului apei este 983 m.
Denumirea lacului atât în limba română cât şi în cea maghiară, provine ori de la muntele Ghilcos (Ucigaşul) ori de la pârâul Roşu (Verescheu). Astfel în 1864 apare sub denumirea Lacul Pietrei Roşii, mai târziu a fost denumit Lacul Ucigaş precum şi Taul Ghilcos. Din 1936 este denumit oficial Lacul Roşu. Vechea denumire ungurească pentru lac a fost Veres-to (Lacul Roşu), sub forma Gyilkos-to (Lacul Ghilcos) apare prima dată în descrierea lui Orban Balazs. Locuri ucigaşe după localnici sunt cele greu accesibile, obositoare. Denumirea muntelui Ghilcos apare pentru prima dată în 1773 ca teren al contelui Lazar, deci este mult mai vechi decât toponimul de Lacul Ghilcos. Una dintre legendele populare face legătura între „ucigaş" şi ,,roşu", povestindu-ne că la prăbuşirea muntelui, respectiv la formarea lacului, a fost înmormântată o turmă de oi cu ciobani şi câini. Timp îndelungat apa lacului a fost roşie de la sângele lor. 0 altă legendă ne povesteşte că o frumoasă fată a fost răpită din târg de un haiduc şi adusă între stâncile Suhardului Mic. Fata a cerut ajutor duhului muntelui. Duhul a ascultat fata şi a ajutat-o să iasă dintre stânci. Haiducul s-a speriat si a dat cu o bâtă în stânci, care au început să se prăbuşească şi au îngropat totul din vale închizând şi valea.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
