Politica Comună

Toate tarile puternic dezvoltate practica o politica agricola organizata si uneori foarte complexa. Acest lucru este valabil atât pentru S.U.A., Canada, Japonia, Elvetia, cât si pentru Uniunea Europeana. Politica Agricola Comuna este printre primele politici comune adoptate de Uniunea Europeana (fosta Comunitatea Economica Europeana). Geneza ei a fost o reactie la problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea razboi mondial.

Termenul de “politica comuna” reflecta în mod fidel una dintre trasaturile definitorii ale PAC, si anume aceea ca, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai apartine statelor membre, ci Uniunii Europene. De ce statele europene au considerat necesar sa cedeze din prerogativele suveranitatii într-un domeniu asa de sensibil cum este cel agricol?

Sunt doua motive care au condus la aparitia acestei politici si anume: - nevoia unei “fluidizari” a comertului european cu produse agricole, si mai ales dorinta tarilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor;

- teama fata de situatia în care forta de munca eliberata din agricultura ca urmare a mecanizarii n-ar fi putut fi absorbita în acelasi ritm de celelalte sectoare ale economiei, caz în care veniturile agricole ar fi scazut si mai mult comparativ cu cele din industrie. Dezvoltarea unei viziuni comune la nivel european, de protejare a veniturilor fermierilor s-a considerat ca ar fi putut preveni o astfel de situatie. Astfel conjunctura economica, împreuna cu vointa politica au dat nastere politicii agricole comune. Prima reflectare a acesteia se regaseste în Tratatul de la Roma (1957). Agricultorii reprezentau în momentul semnarii Tratatului de la Roma 25% din populatia activa. Dincolo de apartenenta la aceeasi arie de civilizatie, în care agricultura si taranii au constituit baza edificarii culturii europene, caracteristica principala a Europei agricole era diversitatea sistemelor si structurilor de exploatare, a metodelor de gestiune si a politicilor. Din alta perspectiva, Europa de Vest nu reusise înca sa depaseasca, în pofida sprijinului american acordat prin Planul Marshall si a eforturilor de coordonare a politicilor de dezvoltare în cadrul OCDE, întârzierea economica si dezechilibrele provocate de anii de razboi. Agriculturile europene, chiar cele mai moderne (M. Britanie, Olanda, Danemarca), erau înca putin mecanizate, foloseau cantitati reduse de îngrasaminte, iar rolul produselor fitosanitare era ignorat. Exploatatii familiale de mici dimensiuni, nespecializate, nu puteau sa asigure decât venituri de subzistenta într-o agricultura de autoconsum, departe de a oferi necesarul de produse alimentare si de a face fata concurentei externe, venita îndeosebi din partea SUA.

Aplicarea efectiva a politicii agricole se va face însa, începând cu anul 1962, în urma Acordului de la Bruxelles. În cadrul acestui acord, s-au stabilit elementele-cadru ale politicii respective, referitoare la principii, obiective, mecanisme de functionare, produsele sau grupele de produse supuse interventiei, precum si reglementarile unice, comunitare, privind productia, preturile, importurile si exporturile agricole.

Necesitatea formularii unei politici economice comune în domeniul agricol, care sa conduca la relansarea productiei si satisfacerea consumului, a pornit din însasi situatia precara a acestui sector. Relevant, în perceptia pe care europenii au avut-o fata de procesul de integrare agricola, este semnalul lansat, cu 11 ani înaintea semnarii Tratatului de la Roma, de generalul Marshall: “Unul din aspectele acestei probleme (economice, n.n. ) este, în acelasi timp, interesant si grav: fermierul a produs întotdeauna bunurile alimentare pe care le poate schimba cu orasenii contra altor bunuri necesare vietii. Aceasta diviziune a muncii reprezinta baza civilizatiei moderne. La ora actuala, ea este amenintata de ruina. Industriile oraselor nu produc suficiente marfuri necesare schimbului cu fermierii producatori de produse alimentare (…). Fermierul si taranul nu pot sa gaseasca pe piata marfurile pe care vor sa le cumpere, astfel încât vânzarea produselor lor în schimbul banilor pe care nu pot sa-i utilizeze le pare o tranzactie lipsita de interes. Deci, ei au încetat sa mai cultive intensiv câmpul pentru a obtine nutret, în ciuda faptului ca le lipsesc îmbracamintea si alte produse ale civilizatiei. În acelasi timp, locuitorilor oraselor le lipsesc hrana si combustibilul. Guvernele sunt deci fortate sa se serveasca de resursele în devize straine si de credite pentru a cumpara din strainatate aceste produse indispensabile, epuizând astfel fondurile de care au nevoie urgenta pentru reconstructie”( Discurs la Universitatea Harward, 5 iulie 1947). În fapt, acest tablou nu suferise modificari esentiale nici în momentul integrarii europene. Astfel, în anul 1958, aproape 20% din populatia ocupata se afla în sectorul agricol, cu deosebire în exploatatii de dimensiuni foarte mici, care contribuiau la formarea P.I.B. cu numai 10%, ceea ce demonstra o eficienta foarte scazuta a acestei ramuri. De altfel, venitul mediu pe un agricultor era sub 40% din venitul mediu pe economie. În plus, la nivelul fiecarei tari, nu se putea vorbi de o politica agricola clara, coerenta si nici de un aparat administrativ adecvat pentru a controla procesele de productie, precum si legaturile cu ramurile din amonte sau aval de agricultura. Ca atare, se impunea, ca alternativa, o politica agricola comuna de sprijinire a fermierilor prin preturi înalte, bazate pe cele mai ridicate costuri pe unitatea de suprafata, înregistrate pe terenurile cele mai putin fertile, dar necesar a fi cultivate. Avantajele unei astfel de politici au rezultat din posibilitatea gestionarii ei, precum si din impulsionarea productiei, ca urmare a sprijinului acordat fermierilor. Dezavantajele s-au resimtit în domeniul consumului, dat fiind preturile înalte percepute de producatori. În ansamblul politicilor economice comunitare, politica agricola a fost prioritara, dar si cea mai importanta. Un singur exemplu este edificator: în bugetul Comunitatii, în toata perioada scursa de la lansarea P.A.C. si pâna astazi, pentru finantarea cheltuielilor agricole au fost alocate aproape jumatate din fondurile totale. Se apreciaza ca obiectivul principal al acestei politici, si anume realizarea securitatii alimentare din propria productie, a fost îndeplinit pe ansamblul Comunitatii. În plus, pe parcursul derularii P.A.C. a aparut si s-a manifestat un fenomen negativ (neanticipat în momentul lansarii acestei politici): supraproductia, care atragea costuri suplimentare, fie pentru stocare, fie pentru sustinerea preturilor la export. Protejarea producatorilor agricoli comunitari, în general benefica pentru acestia, a indus însa nenumarate dezechilibre intracomunitare, cât si extracomunitare. În interiorul organizatiei, aceste dezechilibre au pornit din conflictul de interese, existente obiectiv între: producatorii agricoli si consumatorii acestor produse; producatorii agricoli din tari diferite; producatorii agricoli din sectoare complementare; agricultura si ramurile economice din amonte sau aval de aceasta; agricultura si comert etc.

UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” BRASOV